 |
|
 |
| Lista completa a autorilor |
| Adaugare poezii | |
|
|
PUNGA
| Autentificare | ||||||||||||||
| ||||||||||||||
de Emil Garleanu
Cand se trezira, in zorii zilei, amandoi, la han, si dupa ce
platira un franc si douazeci pentru ca dormisera acolo, femeia
Safta, nevasta lui Neculai Laptuc, se cauta prin buzunarele fustei.
Dupa ce si le intoarse pe dos, cazu dintr-unul cinci parale. Atata;
nu mai aveau nimic. Venisera cu o zi inainte, vandusera doua
perechi de gaste, si in loc sa se intoarca acasa, in Popriceni,
ici, o palma de loc, ramasesera in targ sa beie la han.
Femeia se uita la cel de cinci parale, il intoarse pe fata,
pe dos, apoi il arata lui barbatu-sau:
— Merge?
Neculai Laptuc il invarti si el, il puse in zare, sa se uite
de departe, ca si cand ar fi vrut sa-l vada daca-i straveziu,
apoi isi trecu degetul pe sub nas si raspunse:
— Pe dracu!
Femeia i-l smunci, rastindu-se la el:
— Tu l-ai luat, prostule!
— Ba tu!
— Asa sa traiesti!... Haidem!
Si pornira.
Afara incepuse iar sa fulguie. Nevasta isi trase bine barizul
peste urechi; era o femeie inalta, ciolanoasa, larga in spate; si
cum vantul ii flutura fustele, i se vedeau pulpele subtiri in
ciorapii albi de lana, batoase, ca niste catalige, de care se parea
ca adevaratele ei picioare se legau mai sus. Mergea cu pasi
mari, cam sontas, ca si cum vroia mereu sa carmeasca.
Barbatul, un prichindel, cu pieptul lipit de spate parca, se
tinea pe urma ei, gafaind; in cap avea o palarie grozav de
mare, cu un fund cat un ceaun, care parca-l apasase pe om
in jos, de-i intrase picioarele in pantece. Mai mult sarea, ca
un purice, decat mergea; da din maini si se uita spre partea
in care nevasta-sa se tinea putin pe o coasta, ca si cand ii
era frica sa nu se intoarca sa-l inhate.
Aproape de bariera, femeia se opri dintr-o data:
— S-o luam pin gradina poblice; sarim gardul si taiem
drumul de-a dreptul; ce s-o mai inconjuram!
— Ma aburci? intreaba sfios taranul.
Si femeia ii raspunse:
— Te-oi aburca, starchitura!
Deschisera, incet, portita si intrara in gradina publica.
Ninsoarea cadea inceata, fasaind, printre ramurile co-
pacilor, si se aseza usoara, ca un puf.
Taranii o luara pe aleea cea mare, apoi facura la stanga.
Femeia mergea drept inainte, cand barbatu-sau ii striga din urma:
— Fa, Safto, sa cotim, ca ajungem tocmai bine la capul
dealului, si-i drumul mai neted pe ici.
Taranca stete putin pe ganduri, apoi pesemne ca-si facu si
dansa aceeasi socoteala, ca o lua repede la dreapta: ea
inainte, barbatu-sau in urma. Facura cativa pasi, si Neculai
Laptuc, cum se uita in pamant ca si cand numara urmele
neveste-sii, mai ca era sa se izbeasca de dansa, asa de scurt
se oprise aceasta: drept in fata lor, un gardist sta plecat si se
uita deasupra unei banci, pe care un om parea ca doarme.
Gardistul intoarse capul, ii zari si-i chema:
— Ia veniti aici!
Cei doi tarani se apropiara sfiosi: daca le-a fi ghicit gandul
ca voiau sa sara zaplazul?
Gardistul spuse bucuros:
— Bine c-ati venit, ia stati colea pana m-oi intoarce eu, sa
nu deie vrun caine. Ma duc sa dau de veste, ici, la politie;
intr-o jumatate de ceas sunt inapoi... C-acuma l-am gasit si eu!
Si arata spre cel ce parea ca doarme pe banca. Apoi
gardistul o lua la fuga.
Femeia se apropie sa se uite; barbatul nu-si daduse inca
bine seama ce era; statea mai la o parte.
Femeia se mai uita putin, pe urma intoarse capul spre
barbatu-sau:
— Iaca, tontule, daca m-am luat dupa tine! Stai acum si
pazeste mortul.
Laptuc veni si dansul mai aproape, uitandu-se la nevasta-sa,
gata sa primeasca vreo cativa pumni, pe dreptul; se gandea el
ca alta data ii luase si degeaba. Dar femeia il lasa in pace si
cata intins la mort, vrand sa stie, ca toate femeile, ce si cum.
Apoi spuse, ca si cum si-ar fi vorbit singura:
— S-o omorat; uite chistolul ici, langa dansul. Si iar isi
lua de seama: D-apoi ce sunt eu sa-l pazesc?! Haidem!
Dar barbatu-sau nu vroi; raspunse cam cu jumatate de gura:
— Daca ne-o spus gvardistul sa stam, trebuie sa stam.
Femeia ii arunca o privire furioasa, si-n urma se pleca sa
priveasca iar la cel de pe banca. De mort nu ii era ei frica —
la cate priveghiuri statuse dansa, pe cati ii ingropase! Ehei!
ca mai mult din asta traia. Dar revolverul o umplea de
groaza, si parca si barbatu-sau, care nu pusese in viata lui
mana pe pusca — la oaste nu-l luase — si dansul simti un
fior prin sira spinarii, asa ca un bulgaras de gheata ce-i luneca
pe piele, cand se uita la teava lucioasa.
Impuscatul ramasese pe o coasta; din mana dreapta,
zgarcita, revolverul cazuse pe banca. Mana stanga nu i se
vedea de sub palton. Era bine imbracat; caciula de astrahan
atrase indata privirea taranului:
— Halal caciula!
Femeia nu raspunse: dansa nu gasea ce cauta.
— Unde s-o pocnit oare? Nu se vede nici un chic de sange,
parca doarme. Vezi-l? Nici un chic de sange.
Dansa isi aduse aminte ca vazuse odata pe notar cum
tragea cu „chistolul“; o saptamana de zile nu-i iesise atuncea
din minte bucatelele cele cu care poti omori chiar vita; si
incepu din nou sa vorbeasca lui barbatu-sau:
— Si doar plumbul ii mare, trebuie sa-l fi potrocolit rau.
Ai vazut cele cu care dadea notaru? ...Doamne iarta-ma... erau
catu-i ghinda.
Si in minte parca i se intepeni gandul acesta: sa vada unde
se lovise. Cu ochii la revolver, sa nu cumva sa-l atinga, lua
mortul binisor de umar si-l intoarse. Atunci trupul teapan se
rostogoli repede pe spate. Pulpana paltonului se desfacu peste
marginea bancii, si pe partea stanga a surtucului se vazu pata
de sange cum se latise peste tot.
Cand se rostogoli mortul, taranii ramasera o clipa impietriti
de frica, cu ochii la revolver, dar arma nu se miscase din loc.
Atunci femeia se linisti si spuse:
— In inima si-o tras!
Barbatul ii banui:
— De ce l-ai intors, fa? Ce-o sa zica gvardistul?
Dar in aceeasi vreme se auzi parca un fasait, un vuiet ciudat,
parca se miscase ceva langa mort si cazu apoi in stratul subtire
de omat de pe jos.
Taranii privira si ramasera incremeniti. Din buzunarul
mortului lunecase o punga de piele, neagra, o punga umflata,
doldora.
Dupa ce le trecu mirarea, ei uitara de mort; Laptuc se facu
putin mai mititel, lasandu-se pe vine, femeia se lasa si ea,
ca si cand se coborase de pe catalige, si cu ochii mari,
tinandu-si rasuflarea, se uitara la punga.
Cum stateau asa, gramaditi, taranul ridica ochii si intalni
pe ai nevestei. O lumina de intelegere sticli in privirea lor;
de cand erau impreuna nu se intelesesera asa dintr-o data, fara
nici un cuvant, ca acum; apoi, indata, ca si cum s-ar fi ferit
unul de altul, si de mort, femeia intoarse capul si se uita spre
cel impuscat, taranul privi spre copaci, ca sa nu-i vada nici
pe unul, nici pe celalalt, intinse mana, lua punga si o vari
repede in carambul cizmei. Apoi se sculara dintr-o data
amandoi, ca pe teluri, femeia parca mai lunga decat era, si
privira ingrijati in toate partile; barbatul dete cu piciorul peste
urma mica, patrata, ce lasase punga in omat, iar nevasta ridica
pulpana paltonului la loc si intoarse mortul pe-o coasta, cum
fusese. Taranul iar privi spre partea de unde avea sa vie
gardistul si, nevazand pe nimeni, vari mana in caramb si
indesa, mai in jos, punga, caci ii apasa pulpa.
Dar parca ii apuca frica sa mai steie singuri, cu mortul, in
tacerea aceea. Taranul incepu sa vorbeasca:
— Halal caciula... si ce straie!
Si-atunci simti ceva cald si tare langa picior, si parca ar fi
vrut sa zica: „Si ce punga!“
Dar adauga altceva:
— Si el se omoara! Ca si baiatul lui Dumitrache Strambu;
da’ sa zici ca celuia i s-o slobozit pusca singura-n chept!
Vorbele insa nu-i mai veneau: n-avea ce mai spune. Iar ii
e o grija mare, se trasera amandoi deoparte, unul langa
altul. Laptuc, inadusit, ca dupa cine stie ce drum. Femeia se
gandea... Daca i-o da in cap gardistului sa-i caute? Daca
dansul umblase mai dinainte prin buzunarele impuscatului si
stia ce are, si-i lua acuma din scurt?
— Ha? facu speriat Laptuc, ca si cand il intrebase ceva
nevasta-sa.
Femeia nu-i raspunse, intoarse capul in toate partile, apoi
se duse si mai batatori cu mana omatul.
De-abia se ridica, si auzi un tropot. Venea gardistul, in
fuga, cum se dusese. Taranii se-nfiorara, dar gardistul le vorbi
bucuros, ca si adinioare, cand ii rugase sa pazeasca mortul:
— Ei, brava voua! Multumesc! De-acu raman eu cu dansul;
ca aista-i domnul Bucur Coltescu, profesor la gimnaz. Dra-
gostea trebuie sa-l fi dat gata, saracul!
Dansii mai statura o clipa locului; nu le venea sa creada
ca puteau pleca; apoi, ca si cand i-ar fi sfichiuit cineva de la
spate, zisera:
— S-auzim de ghine!
Si-o luara repede la picior.
Cand ajunsera in fundul gradinii, Laptuc se catara pe gard,
nevasta-sa il apuca de mijloc, apoi de talpile cizmelor, si-l arunca
dincolo; in urma dansa parca pasi gardul, si o luara gafaind, la
deal, printre spini, uitandu-se din cand in cand in urma.
Fulgii se asterneau molcomi, cernuti de sus. Pe umerii
femeii ninsoarea se stransese in doua gramajoare, iar palaria
barbatului se facuse alba. Taranii mergeau mereu, fara sa
simta ca-s obositi. Deodata se ridica in fata lor cumpana unei
fantani, singuratica in tot ul campului. Cand ajunsera
in dreptul ei, se oprira. Erau departe de targ, inca o postata,
si-ajungeau satul. Si, cum se oprira, parca li se taiasera
picioarele. Se asezara pe ghizdele, unul de o parte, celalalt
de alta, si rasuflara usurati.
Taranul zise:
— Vezi, fa, daca n-o luai pe unde ti-am zis eu, iti mergea
in sac.
Femeia nu-i raspunse.
Apoi se ridicara deodata, ca si cum si-amintira de ceva,
si o pornira din nou, putin mai incet: ea inainte, el in urma.
Femeia simtea o bucurie calda, care i se imprastia in tot trupul,
si gandea... O punga cu bani, pe vremea asta, cand nici tu
para, nici tu lemne, nici tu malai, nimic n-aveau! Daca n-o
luau ei, ar fi luat-o gardistul. Ce, cu banii Nastasoaii, careia
ii tinuse lumanarea, nu se intamplase tot astfel? Ea-i lasase,
si notarul ii papase. D-apoi zau! Doar nu mai era proasta...
Si cum gandea asa, parca i se sterse deodata amintirea intregii
intamplari: nu mai vedea nici banca, nici mortul; i se parea
ca banii acestia i se cuveneau, ba, mai mult, ca erau ai ei.
Atunci isi aminti si de barbatu-sau si-i fu ciuda ca de pe urma
lui oarecum se capatuise cu parale. Apoi se uita inapoi, ca si
cum ii era frica sa nu-l piarda. Barbatul venea in urma,
balabanind din maini; si femeia se linisti.
Laptuc gandea si el, simtea ceva cald intr-insul, ceva care-l
necajea, si-i placea ca-l necajeste; fara sa vreie, incepu sa rada
singur, infundat, dete drumul unui hohot si isi sterse, multumit,
nasul cu degetul. Femeia intoarse capul iar, se privira unul pe
altul si, ca si-atunci cand se-ntelesesera in fata pungii, isi
ghicira si acum, dintr-o data, gandul, pentru a doua oara intr-
atata amar de vreme. Si-ncepura sa rada impreuna; radeau
amandoi, de-o bucurie ascunca, mare, care le gadila sufletele...
Cand zarira suvitele de fum pe hornurile bordeielor din
Popriceni, incepura sa paseasca mai repede. Se grabeau pe
masura ce se apropiau, se grabeau, nerabdatori. Ulita satului
era pustie; cativa baieti, intr-o hudicioara, se bateau cu omat;
incolo — nimeni. A doua, a treia casa dupa biserica era a
lor. Laptuc deschise poarta, iar femeia trase cu coada ochiului
spre vecin: la A Dumitroaiei nu era nimeni prin ograda — cu
atat mai bine. Apoi se suira pe prispa, iar se uitara in toate
partile, femeia intinse mana, de lua, din stuhul stresinei, din
locul stiut, cheia usii — o punea acolo ca sa n-o mai piarda,
cum patise in vreo doua randuri; apoi tropaira, sa se scuture
de ninsoare, si Laptuc intoarse cu amandoua mainile cheia
in broasca stricata. Intrara. Din tinda trecura intr-o odaie
saracacioasa, cu un pat de scanduri, acoperit de un lavicer, o
masa joasa, azvarlita intr-un colt, o lada fara capac si un jilt
cu telurile scoase, capatat demult de la un boier.
Dintru-ntai se oprira in mijlocul odaii; apoi femeia isi aduse
aminte, se intoarse repede si zavori usa tindei. Pe urma veni
iar in odaie, isi smulse barizul, lua o perna si se repezi de
infunda ochiul de geam, lat cat palma. Barbatul isi scutura
palaria, apoi ramasera o clipa asa, unul in fata celuilalt.
Femeia ii spuse, gafaind:
— Da-mi punga, s-o desart.
Taranul clipi repede din ochi:
— Ti-oi da-o; stai, ca mi-s inghetate degetele.
Dar femeia se apropie cu mana intinsa si se rasti:
— Da-mi punga!
Taranul iar clipi din ochi, apoi parca se protapi in picioare.
Adica de ce s-o desarte dansa? Ce, nu tot el facuse s-o gaseasca?
Si pentru intaiasi data simti ca indrazneste ceva in fata femeii
lui. Banii care-i ardeau pulpa parca ii trimiteau, de-acolo, o
inviorare in tot trupul. La ce i-ar da-o? Raspunse darz:
— Eu am luat-o de jos, eu am s-o caut.
La randul ei femeia il privi si i se parea ca niciodata nu-l
urase mai mult. Se repezi ca sarita din minti:
— Scoate-o din cizma!
Apoi ii dete un pumn si intinse mana spre picior.
Omul, care-i suferise de atata amar de vreme pumnii si
palmele, ca un caine, simti in sufletul lui o furie grozava si,
cum femeia se plecase sa-i prinda piciorul, el o e cu
bratele pe dupa mijloc si, cu pieptul strans de bratele ei, vroi
s-o rastoarne, s-o calce in picioare. Dar femeia se zvarcoli o
clipa. Il ridica in carca si se scutura de dansul, cum fac dulaii
cand sar pe dansii javrele, si iar cauta sa-i prinda cizma. Atunci
barbatul se vazu o clipa invins, se pleca, vari repede mana in
caramb si scoase punga, tinand-o cu degetele inclestate. Femeia
ii apuca pumnul in mainile ei osoase si, calcandu-se cu picioa-
rele, gafaind, cu ochii holbati, strangeau punga, prin pielea
careia li se parea ca simt zimtii banilor, de aur poate. Lui Laptuc
ii slabeau degetele sub ghearele nevestei si, cu o incordare
deznadajduita, isi trase mana, se facu mititel, isi alipi bratele
ghem la piept, izbi in pantecele femeii cu capul si o dete de-a
tavalucul pe pat. Atunci dansa, nebuna de furie, isi desfacu
mainile ca doua aripi de vultan si incepu sa loveasca pe
barbatu-sau peste fata si-n cap. Acesta simti ca nu mai incapea
impotrivire, ametise, de-abia ingaima:
— Ti-o dau... Ti-o dau, fa fumeie!
Atunci nevasta-sa se opri; el ii intinse punga, ea o lua, pe
urma se asezara amandoi pe marginea patului, gafaind, mirati:
femeia, de indrazneala barbatu-sau, el, de puterea lui.
Vrasazica, putea sa o infrunte! Si intoarsera amandoi capetele,
se uitara unul la altul, parca nu se cunoscusera niciodata.
Femeia se trase in fundul patului, intinse mainile, vroi sa
deschida punga, dar deodata rasunara cateva lovituri in usa
si-un glas:
— Taica Laptuc!
Femeia se zapaci, se culca repede pe pat si puse punga sub
dansa, nestiind unde sa o ascunda in pripa; zise barbatu-sau:
— Spune-i ca mor de durere de sale... Ne-o chema la
dezghiocat papusoii.
Laptuc iesi in tinda, trase zavorul, si femeia asculta din casa.
— Sar’ mana, parinte.
— Bine v-am gasit, taica. Haide si mi-i ajuta sa var o
balerca de vin in beci.
Taranul tacu putin, parca sa-si aduca aminte de ce-i
spusese nevasta-sa. Apoi raspunse:
— Oi veni, sfintia-ta, da’ mai tarzior, ca moare nevasta
de sale.
— Asa, bine, taica; te-astept.
Si preotul pleca.
Laptuc trase iar zavorul, veni, desfacu putin perna, sa vada
de-a iesit preotul din ograda, pe urma se cocota si dansul pe
pat. Femeia se ridicase, batatori bine lavicerul, apoi, uitandu-se
amandoi cu ochii holbati la punga si tinandu-si rasuflarea, femeia
o deschise si-o rasturna deodata. Atunci se auzi un sunet sec,
si pe lavicer se imprastiara patru cartuse de revolver.
Taranii facura numai atat: „Hiii!“, ca si cum isi muscasera
limba, si ramasera impietriti, galbeni ca moartea, uitandu-se
cu ochi rataciti la cele patru cartuse, cu varfurile rosii, ca
muiate in sange.
Vrasazica, pentru bucatelele acestea alergasera, se batu-
sera, gata sa se sugrume! Pe aceste le purtase el in cizma, pe
aceste le stransesera in pumni, fara sa stie ca dintr-o clipa intr-
alta dansele ii puteau sfarma. Se jucasera cu moartea, si ei
credeau ca tin in mainile lor o avere! Si deodata amintirea
mortului le trecu prin trup ca un fior.
Dupa clipa aceasta de mirare, li se cobori in suflet o dezna-
dejde fara de margini. Asa le era scris, pesemne, sa traiasca si
de acum inainte calici. Amandoi simteau un gol asa de mare in
sufletul lor, ca parca le scosese cineva inimile din ei.
Dar, repede, un alt gand, un gand tot atat de grozav pentru
dansii, li se tintui in minte: ce aveau sa faca acum cu
cartusele? Si nu indrazneau sa se miste, sa intinda mana, ca
nu cumva bucatelele sa ieie foc, sa-i omoare dintr-o data.
Intr-un tarziu, taranul ridica in sus capul si intalni privirea
femeii; apoi o intreba, printr-un singur sunet, care-i arata toata
spaima si care de-abia ii iesi din fundul gurii:
— Ha?
Femeia intelese. Dar si dansa se gandea la acelasi lucru,
si inca nu-si putea da seama, lamurit, ce puteau sa faca. Iarasi
ramasera, tacuti, buimaciti. Apoi parca le mai veni sufletul la
loc. Femeia judeca: le izbisera ei atata si nu luasera foc, n-or
lua ele tocmai acuma, cand trebuia sa le arunce. Barbatul iar
ridica in sus capul, si iar facu din fundul gurii:
— Ha?
Atunci femeia ingaima:
— Daca le-om da peste gard, la a Dumitroaiei, in spinarisu
cela?
Taranul nu raspunse. Femeia se razgandi:
— Nu, ca le-or gasi plodurile. Si-or lua foc langa casa noastra.
Laptuc se mai inviora, isi trecu incet degetul pe sub nas
si-si dadu parerea:
— Mai ghine in fantana!
— Tontule! sa se loveasca de chietre?
Si iarasi se uitara la ele, si iara le trecu un fior prin spate.
Atunci nevasta se infurie:
— Fa ce stii, starchitura, ca tu le-ai gasit!
Laptuc simti ca atata vreme cat or fi bucatelele celea intre
dansii, e la adapost; ranji parca:
— Fa tu ce stii, zaludo, ca tu ai deschis punga!
Dar amandoi intelesera ca trebuiau sa scape de ele cu
orice pret. O lasara mai domol. Femeia facu un plan:
— Iaca ce-i: mergem si le dam in Rapa-Turluiesei. Punga
o zvarlim in vatra, si cand om face focul, arde.
Pe urma, ca sa dea suflet barbatu-sau, intinse mana si, cu
doua degete, ca si cum ii era teama sa nu se friga, lua un cartus.
— Iaca, ie-le asa.
Taranul se uita, dadu din cap si intreba cu glasul pe
jumatate:
— Si cum sa le ducem?
Femeia se gandi si-i raspunse:
— Pune-le binisor, pe cate unul, in chimir, si-om merge.
Taranul le lua usor, le puse pe cate unul in chimir, cu varful
in jos, apoi se scula incet, ca si cum avea in san oua. Femeia
arunca punga in cenusa, in vatra, apoi iesira, incuiara si pusera
cheia la locul ei, in streasina.
Dar cum treceau prin fata bisericii, le iesi inainte, bucuros,
popa:
— Ei, bine ca venisi, taica! Haidem sa coboram polo-
bocelul.
Laptuc uitase de popa, ca de moarte: se-ngalbeni. Dar n-avea
ce face; ce era sa spuie? Se scarpina in cap si porni cu femeia
dupa preot. In fata beciului, unde era balerca, femeia isi
sufleca manecile sa ajute si ea, dar preotul o goni:
— Ia lasa, lasa pe barbat, ca n-o fi el asa de bicisnic cum
il crezi.
Si apuca de-un capat, iar taranul se-ntepeni in picioare,
se-ndoi ca un arc, doar nu s-o atinge cu chimirul de balerca.
Simtea ca bucatelele mici de plumb il ard. Si-n vreme ce se
opintea, il necajea un gand rau, ce-i intrase in creier ca un
cui: din clipa in clipa astepta parca sa-l sfarame in mii de
bucati. Cand ajunse in garliciul beciului, se rezema de perete,
gata sa lesine. Naduselile ii curgeau potop de sub palaria
mare, care-i strangea capul ca un cerc de fier. Preotul lua o
ulcica de pe o policioara, batuta in peretele de lut, o puse la
canea, apoi ii dadu sa beie:
— Da-o peste cap!... Asa!
Vinul parca ii mai dete putere.
Cand se vazu iar pe drum, in urma nevestei, Laptuc isi
scoase palaria; mergea cu capul gol, si din cand in cand isi
stergea sudoarea cu dosul mainii, apoi o azvarlea jos.
Pe marginea prapastiei se oprira.
Femeia il sfatui:
— Zvarle cate unul.
Taranul se uita in rapa, o vazu plina de bolovani si se-nfricosa:
— Bun cap mai ai! Da’ daca s-or lovi de chetri?
Atunci femeia gandi ce se gandi, se pleca, isi ridica o fusta,
apoi alta, si rupse din poalele camasii, de jur imprejur, o fasie
lunga; pe aceasta o destrama cu dintii, in patru bucati, si se rasti:
— Hai, scoate unul!
Taranul vari doua degete in chimir si trase incet-incetisor
un cartus.
Femeia ii intinse o bucatica din panza rupta:
— Na, invaleste-l si-l azvarle.
Laptuc infasura usor cartusul si-i dete drumul. Apoi statu o
clipa, ca si cand ar fi asteptat detunetul. Cand vazu ca nu se
intampla nimic, prinse inima si scoase pe al doilea.
Dupa ce le arunca pe toate, taranul rasufla usurat si cazu,
sleit de oboseala, pe un bolovan mare, ce era parca intr-adins
pus acolo pentru el. Nevasta lui se aseza de cealalta parte si
ramasera tacuti, spate la spate.
Acuma erau iar ei; femeia simtea ca nu mai are nici o
nadejde in suflet, ca si mai inainte; barbatul intelese ca i se
dusese puterea de adineoare, cand se luptase cu nevasta lui.
Din pulpa nu i se mai ridica inviorarea calda; si cand auzi
glasul femeii, tresari. Il ocara:
— Iaca, ti-ai vazut scofala cu ochii, starchitura?... Hai,
porneste!
Si pornira...
Dar in capul lui Laptuc incolti iar un gand... un gand care-l
muncea de cum se sculase de pe bolovan. Si, cu toata frica
de nevasta-sa, striga:
— Fa, Safto!
Femeia se intoarse.
— Fa, eu cred ca-n punga tot bani o fost, da’ i-o schimbat
in plunghi Necuratul.
Atunci, cum barbatu-sau sta drept in fata ei, cu capul pe
spate, femeia se pleca putin si-l stupi drept intre ochi.
Si pornira: ea inainte, el in urma, cum faceau de douazeci
de ani in sir.
Autor: Povesti
Poezia PUNGA de Povesti
 | Comentarii |
 | Adauga comentariu pentru poezie |
