SARACUTUL!…
de Emil Garleanu
S-a iscat un vartej ca din senin. S-a insurubat in pamant,
apoi a pornit-o, tehui, peste camp, curti si livezi, luand cu el
tot ce gasea mai usor in cale. Si daca de pe jos fura flori,
pene si hartii, de pe-o ramura lua un carabus, un carabus
mititel, castaniu, cu aripile fragede, cu ochisorii ca doua
neghinite. Carabus de primavara. Cand l-a luat vartejul pe sus,
si-a strans si el piciorusele si a vazut ca poate zbura fara sa
dea din aripi.
Vartejul si-a facut gustul, si-n mijlocul unui drum de tara,
langa o curte, s-a intepenit o clipa ca un sfredel, apoi, s-a
topit deodata, lasand tot ce luase, balta, la pamant. Cand s-a
trezit, privi imprejur: un drum prafuit. Si din capatul drumului,
tantos, cu pieptul in platosa, cu pintenii arcuiti, venea un
cocos. „Ia! Scap de unul si dau peste altul, isi zise carabusul;
asta ma-nghite!“ Cocosul s-a apropiat, s-a uitat cu un ochi la
carabus si a trecut mandru inainte. „Am scapat!“ gandi cu bu-
curie carabusul, si se intoarse sa priveasca dupa cocos. Atunci
incremeni de spaima. Din celalalt capat al drumului sosea
un curcan. Carabusul se facu mai mic decat era, tinandu-si
sufletul: „Acuma chiar c-am patit-o!“ Cand ajunse curcanul
in dreptul cocosului, se inroti, isi rosi margelele si isi dadu
capul peste spate; iar cocosul scoase pieptul si mai in afara,
se inalta in picioare si forfeca aripile de cateva ori in pamant:
isi dadeau binete. Cocosul s-a dus, curcanul se feri parca sa
nu calce carabusul cand il ajunse, si acesta, bietul, rasufla: „Bine
c-am avut noroc!“ Dar deodata, de dupa un gard, sari, mare,
cu coada rotunda cat soarele la rasarit, un paun. Pasarea se
legana o clipa, apoi isi stranse coada si zbura in drum. „De
asta nu mai scap!“ crezu carabusul. Paunul s-a apropiat, l-a
rasturnat cu ciocul pe spate, apoi iar l-a intors cum il gasise si,
lasandu-l , isi vazu de drum. Carabusului nu-i venea sa-si creada
ochilor ca mai e in viata. Dar uite: colo e drumul, sub el—
hartia, pe dreapta— gardul,— traieste. Ia sa zboare acuma, cat
putea mai repede, de-acolo, pe vreo creanga de copac. Sa-si
incerce aripile. Si le desfacu. In clipa aceea un pui de sturz,
mai marisor ceva decat o nuca, zbura spre el. „Ei! De asa pasari
mici, mai de seama mea, mi-i drag si mie“, gandi carabusul,
pregatindu-se chiar sa dea sturzului „ziua-buna“. Dar sturzul se
lasa langa bucatica de hartie, deschise pliscul, apuca, cu
lacomie, carabusul si: hap! hap! mai sa se inece, il inghiti.
Saracutul carabus!
De pe gard, o vrabie, care vazuse multe in viata ei, isi
asezase puisorii in rand, sa priveasca, de cum zarise carabusul
jos. Si acum isi lua zborul intr-alt loc, strigandu-si dupa dansa
odraslele, care duceau in minte o invatatura mai mult.
Autor: Povesti
Poezia SARACUTUL!… de Povesti
|
