SCRISORILE LUI MISU GERESCU

Autentificare

Parola?  Creare album poezii Publicati poeziile online. Ultimele adaugari "Sa-mi spui..." Introspectie in inalt Antiprimavara A fi (actor pe scena vietii) Fara (uni)forma Total autori 184

de Ioan Alexandru Bratescu-Voinesti
Ma intorsesem de la inmormantarea bietului Misu Gerescu, adanc
miscat. Colegii ma insarcinasera pe mine sa tin o cuvantare pe mar-
ginea gropii sale, ca unul ce fusesem in mai stranse legaturi cu dansul,
atat de stranse cat ingaduia firea lui cam rezervata. Ma gandeam la
situatia grea in care ramanea sotia cu trei copilasi marunti, prin
moartea atat de timpurie a bietului baiat, si imi ziceam ca poate ar
merita sa fie zugravita figura buna a bietului prieten disparut, cand
cineva batu in usa.
— Intra!
Usa se deschise si se ivi in pervazul ei un domn batran, curat si
simpatic, pe care-l vazusem plangand zdruncinat in randul intai al
jalnicei adunari. Ii dadui un scaun si-l poftii sa saza. Batranul isi duse
mana la inima, isi musca buza de jos, buza de sus, silindu-se sa inghita
un nod de obida, care i se urca in gatlej; apoi sezu si incepu astfel:
— Va multumesc, domnul meu, pentru cuvintele bune pe care le-
ati spus... Va multumesc. Le merita saracul baiat... Va multumesc...
Am pierdut un prieten care... Nu eram de-o varsta, as fi putut sa-i fiu
tata... Iertati-ma...
Batranul se scula, se duse spre fereastra cu umerii zguduiti de un
plans launtric; apoi, linistindu-se se intoarse, sezu din nou:
— Iertati-ma; l-am iubit prea mult... Eu n-am avut copii si, singur
pe lume, il iubeam cu toata dragostea necheltuita in alte afectiuni...
— Sunteti o ruda a sa?
— Nu, nici o ruda. L-am cunoscut acum cinci ani la bai la Vulcana...
si de atunci se legase intre noi o prietenie... in urma si o legatura mai
stransa, aproape o rudenie: copilul cel mic l-am botezat eu... Singur,
batran cum ma vedeti, neavand pe nimeni... rude departate... putinul
pe care l-am agonisit din leafa si din pensia mea de profesor o sa-l las
copilasilor lui bietu Misu... Am venit la Dumneavoastra, domnul meu,
ca sa Va multumesc pentru dragostea cu care ati vorbit de el in
cuvantarea Dumneavoastra; si, pentru ca vad ca V-a fost drag, V-am
adus cinci scrisori ce posed de la dansul, pe care Va rog sa le cititi si
sa mi le inapoiati. Din citirea lor Va veti putea completa figura iubitului
disparut...
Si batranul, descheindu-se la piept, imi intinse un plic cu urma-
toarele cinci scrisori. Le tiparesc in aceasta brosura cu invoirea
domnului Stefan Savescu, proprietarul lor. Publicarea lor ma scuteste
de a zugravi portretul iubitului prieten care le-a scris.
I
Iubite nene Stefane,
Uite, iti cuprind capul intre maini si te sarut frumos si pe dreapta
si pe stanga.
Mii si mii de multumiri. Aseara, dupa ce au adormit, m-am dus cu
Marioara in odaia lor si le-am pus in ghetele, asezate de ei cu mare
grija pe fereastra, lucrurile trimise de dumneata. Azi, abia se crapa
de ziua, cand ne-am pomenit cu catesitrei lip! lip! cu piciorusele goale
pe scanduri, si Victor, si Anina, si Sisi, finisorul dumitale, strigand intr-
un glas: “Mamico, a venit! ne-a adus! Taticule, aprinde lampa!” Ce
pacat ca nu erai aici, sa-ti fi cules, din fericirea care le stralucea in ochi,
rasplata bunatatii dumitale. Lui Victor i-a facut cutia de vopsele o
impresie grozava. Nu mai tacea: “Taticule, si stii, sunt cele mai bune
vopsele, Bourgeois?” Stii ce mi-a spus paganul asta-seara, inainte de
culcare? M-a luat deoparte si mi-a soptit: “Am inteles eu cine e sfantul
Nicolae, care ne-a trimis lucrurile: nenea Stefan.” Nu e vorba, acum e
baiat mare, in clasa intai gimnaziala. Sunt trei luni de cand poarta
pantaloni lungi, ma rog, asta nu e gluma. Anina a fost incantata de
vasele de bucatarie, de tacamuri; dar ce i-a placut mai cu deosebire e
masinica de calcat; iar clovnul cu magarusul a facut pe Sisi sa rada de
credeam ca-i vine rau. Acum dorm catesitrei, cu jucariile alaturi pe
perna. Finisorul ti-e bine, gras si rotund ca un pepene; poti sa te
mandresti cu el; Victor nici la cinci ani nu era voinic cum e el acum la
trei. Sa-ti spui o nostimada a lui. In fiecare seara trebuie, inainte de
culcare, sa-i platesc tributul de basme. Alaltaieri ii povesteam fabula
cu greierele si furnica. Asculta cu mare luare-aminte, zicand numai
cand ma opream: “Si p-orma...” “Si asa, zic, a venit iarna cu zapada si
cu vant rece cum e acum afara. Greierului ii era foame si n-avea nimic
de mancare, ca nu vrusese sa asculte de furnica, sa-si adune boabe ca
ea. Atunci s-a dus plangand la furnica si a batut in usa: cioc! cioc! —
Cine e? a intrebat furnica. — Eu, greierul. — Ce poftesti? — Te rog,
draga furnica, fii buna, da-mi si mie cateva boabe, ca uite, mor de
foame; n-am mancat de alaltaieri. Atunci furnica i-a raspuns: — Asaaa?
Imi pare bine. Asta-vara, cand iti spuneam sa nu mai canti intruna si
sa-ti aduni boabe c-o sa vie iarna, n-ai vrut sa ma asculti. Acum rabda.”
Aici Sisi a lasat buza-n jos si, vazand ca tac, m-a intrebat: “Si p-
orma?” “Si pe urma, zic, greierele a murit de foame.”
Purtarea furnicii atat l-a indignat, incat si-a varat pumnii in ochi si
a izbucnit in plans, strigand: “Fil-ar a d’ acului de fu’ nica!” Numai cu
mare greutate am putut sa-l linistim; si inainte de a inchide ochii a
mai zis suspinand, ca ce rau ii pare lui ca n-a stiut unde sade greierul,
ca i-ar fi trimis “boabe, tocolata topita ...si poate ca nu murea.”
Ne pare grozav de bine ca nu te mai supara piciorul. La primavara
ai sa te poti tine in pas cu mine la sitari.
Inca o data mii de multumiri si de imbratisari de la toti.
Al dumitale devotat,
Misu Gerescu
II
Iubite nene Stefane,
Ne-a facut mare placere scrisoarea dumitale, mai ales partea in care
ne fagaduiesti ca o sa vii. Anecdota pe care ti-a spus-o generalul despre
nenea Antonache e adevarata, o stie toata lumea de aici. Si fiindca pe
de o parte imi ceri cu staruinta sa-ti spui pe larg cine a fost nenea
Antonache, iar pe de alta parte nu-mi e nimic mai drag decat sa stau
de vorba cu dumneata, fie chiar si prin scrisori, iata iti scriu. Daca n-oi
putea ispravi asta-seara, voi urma si maine.
Nenea Antonache era fratele mamei. Macar ca nu eram decat de
sase ani p-atunci, imi aduc foarte bine aminte ziua cand l-am vazut
pentru intaia oara in casa noastra. Eram cu madama in odaita noastra
dinspre gradina mica (asa ziceam noi gradinii cu flori, spre deosebire
de gradina cu poame), cand s-a deschis usa si a intrat, insotit de mama
si de tata, un domn strain, imbracat cam rau, cu o figura ciudata cum
nu mai vazusem: o fata smeada cu nasul coroiat, cu mustata de pandur,
ochi mari, negri si sclipitori ca cilicul sub niste sprancene stufoase,
peste care se inalta o frunte de-o palma, cu parul negru, mare, dat pe
spate. De atunci la noi a ramas ani multi, zece-doisprezece, locuind
in casutele mici din fundul curtii, pana cand s-a mutat la cucoana
Leanca, o femeie care l-a ingrijit pana-n cele din urma. Tarziu, cand
ne-am facut mari, am aflat cum a fost, ce a fost si ce a ajuns nenea
Antonache, si multa vreme ma intrebam nedumerit pentru ce ii striga
mama adeseori cu lacrimile in ochi: “Antonache, Antonache! daca as
sti ca ar fi sa-ti semene vreun copil, l-as omori de acum cu mainile
mele...” Deocamdata noi il cunosteam asa cum ni se infatisa acasa, si
aici ni se infatisa incantator. Pentru ca n-am mai intalnit in viata om
care sa stie atatea cantece, atatea snoave, atatea basme, atatea fabule,
atatea romane, atatea piese de teatru si care sa le povesteasca cu asa
talent cum povestea el. Ce dreptate aveau bunica-mea, tata-meu si
mama, cand ii ziceau cu ochi inlacrimati de ras ori de plans: “Anto-
nache, Antonache, tu ti-ai gresit cariera; actor ar fi trebuit sa te faci!”
Ziua in care l-am vazut pentru intaiasi data mi-a ramas intiparita in
minte si din pricina figurii lui deosebite si pentru ca atunci am auzit
intaia lui povestire. Era seara, dupa-masa, in chioscul din gradina mica;
si cum sedeam asa, in linistea serii se auzea goarna din foisorul
pompierilor sunand prelung stingerea. Atunci, cu gesturi mai vorbarete
decat vorba lui si cu sticliri scanteietoare din ochii lui vii, ne-a povestit
ca semnalul acela insemna in ostire porunca stingerii tuturor focurilor;
ca imparatul Frideric cel Mare, intr-o tabara, plimbandu-se dupa
sunarea stingerii, vede lumina intr-un cort, intra si gaseste un soldat
tanar, scriind la un muc de lumanare, pe o toba, drept masa, o scrisoare
catre mama-sa, prin care-i povestea izbanda din ziua trecuta si dorul
de acasa care-l mistuia; ca dupa ce il intreaba daca n-a sunat stingerea
si daca stie ce porunca se da prin acel semnal, imparatul il pune sa
adauge in josul scrisorii: “Maine voi fi impuscat in zorii zilei.” Si a doua
zi in zori de ziua a fost impuscat... Poti sa razi de mine, draga nene
Stefane, dar daca ai fi fost acolo sub stapanirea privirii lui nenea
Antonache si a vocii lui tremuratoare, ai intelege pentru ce acum, peste
mai bine de treizeci si cinci de ani, imi aduc limpede aminte cum am
alergat in bratele mamei tipand si plangand in hohote...
Nu era situatie, nu era imprejurare care sa nu aminteasca lui nenea
Antonache o istorie sau o anecdota. Daca cineva raspundea ca e bine
fara sa fie bine, parca-l auz: “Asta e ca istoria lui Canuta Fianu, care
raspundea de la Paris lui frati-su: “Nu mai auz deloc, piciorul drept
mi s-a zgarcit, mi s-a uscat mana stanga; dar incolo, multumesc lui
Dumnezeu si Maichii Precistii, mi-e bine...” Daca-i raspundeai ca nu
ti-e bine si i se parea lui ca ti-e bine, parca-l auz: “Asta e ca istoria
turcului, cu scrumbia...” si ne povestea istoria cu scrumbia turcului,
de lesinam de ras.
Mai intotdeauna dupa-masa, pana sa se aduca si cat bea cafeaua,
ne povestea subiectul unei piese, — adica ce zic eu ne povestea? — ne
juca o piesa, pentru ca isi schimba vocea si fizionomia in atatea feluri
cate persoane erau.
In vremea cat povestea el, trebuia sa fie o tacere desavarsita, sa
nu-l sacaie cineva. Daca se intampla cumva ca Dinu, feciorul, sa ceara
mamei cheile, sa scoata romul, se oprea din povestit si batea darabana
cu degetele pe masa, uitandu-se in tavan. Noi ne rugam: “Zi inainte,
nene Antonache”; iar el raspundea: “Sa se ispraveasca chestia chei-
lor...”
Cu privire la linistea din timpul povestirilor lui s-a intamplat odata
o istorie, care a ramas de pomina in casa la noi. Si acum imi vine sa
raz cand imi aduc aminte. Era iar asa dupa-masa. Se adusesera
cafelele; si nenea Antonache era grozav de tabietliu la cafea. Trebuia
sa fie cu caimac mult; el zicea: “cu nori”; si parca-l vaz — cand o bea,
invartea ceasca, sa nu cumva sa ramaie vreun pic de caimac pe peretii
ei. In ziua aceea pesemne castigase la carti, ca ne adusese la masa un
carton cu prajituri de ciocolata. Dupa ce ne impartise tuturor, mai
ramasesera doua pe-o farfurie, dinaintea lui, oprite pentru mama
Utica, o batrana rubedenie de-a tatei, care sta aproape de noi si careia
vroia sa i le trimita. Impartind prajiturile, picasera de pe ele pe fata
de masa bucatele de ciocolata. Cafeaua lui nenea Antonache sta
dinaintea lui fierbinte, neatinsa, cu “nori grosi”; iar el, pentru a nu stiu
cata oara, ne povestea impuscarea generalului Ney. Ne spunea cum
seful plutonului de executie a vrut, dupa cum e obiceiul, sa-l lege la
ochi inainte de impuscare. “Atunci Ney il masoara de sus pana jos cu
privirea: “Cum? mie sa-mi legati ochii?! Mie? Eu care n-am tremurat
inaintea miilor de gloante si de obuze ale dusmanului, eu care-mi
bateam joc de moarte, infruntand-o de atatea ori in razboi, o sa ma
tem acum...”
In vremea asta, cel mai mic dintre noi, ochind o firimitura de
ciocolata pe masa, intinde binisor mana pe sub bratul lui nenea
Antonache ca s-o ia. Nenea Antonache, zarindu-l, se opreste din
povestit si se-ntoarce catre el. “Ce vrei, neiculita?” “Nimic, nene Anto-
nache.”
Nenea Antonache urmeaza povestirea:
“Nu, nu mi-e frica; dimpotriva, va cer o singura gratie: sa ma lasati
sa comand eu insumi plutonului.”; si, asezandu-se cu bratele incru-
cisate, da comanda; dar nici un soldat n-a indraznit sa traga...”
In vremea asta baiatul iar intinde mana spre firimitura de ciocolata.
Nenea Antonache se opreste, se intoarce si-l intreaba cu o enervare
stapanita: “Ce vrei, neiculita? O sa-mi versi cafeaua”; iar baiatul,
smerit: “Nimic, nene Antonache...”
“Ney a stat asa cateva clipe, cu un zambet pe buze, dar cu lacrimile
in ochi, apoi, stapanindu-se, a strigat soldatilor:
“De cand soldatul francez nu mai asculta de ordinele sefilor sai?
Sunt maresal al Frantei, sunt seful vostru, si va poruncesc: Foc!”
Baiatul, care bagase din nou mana binisor spre firimitura, la
strigatul foc! speriindu-se, nu stiu cum trage mana si harsti! ii varsa
cafeaua peste masa si peste pantalonii lui ca oul de rata.
Nenea Antonache, oparit, sare-n sus strigand: “Ce vrei, neica? Ce
vrei, neiculita? Ce vrei?” “Firimituri”, raspunse baiatul sastisit. “De care
firimituri?” “Uite de-alea: firimituri de ciocolata.” “De ce nu spuneai,
neiculita?”
Si punand mana pe prajiturile oprite pentru mama Utica, incepe
sa le framante in maini, sa le frece cum freci sapunul cand te speli.
Crema alba a prajiturilor i se revarsa printre degete ca o spuma; noi
radeam de ne dureau baierile inimii, si el le framanta inainte: “Na,
neica, firimituri... na, neica, firimituri..., na firimituri... na, neica,
firimituri, na firimituri...”
Saracul nenea Antonache! Pe masura ce m-am marit, admiratia fara
de margini ce aveam pentru dansul a scazut din zi in zi. Aflasem ca
iesise cel dintai din scoala militara ofiter tanar, instruit, vorbind la
perfectie nemteste si frantuzeste; ca ajunsese pana la gradul de capitan
de geniu; ca patima jocului de carti il facuse sa demisioneze si ca de
atunci, incet-incet, se coborase pe povarnisul ei pana cand tata-meu,
rugat de bunica-mea (mama mamei), il luase din Bucuresti, ca sa-l tie
pe langa dansul, platindu-i ceva pe luna, cu cuvant ca sa vorbeasca
cu noi frantuzeste... Mai tarziu m-am putut incredinta ca poate n-a
fost om mai robit de patima cartilor ca dansul, ca toata noaptea si-o
petrecea in cafenea, si nu gresesc daca oi spune ca nu era zi in care sa
nu fi jucat, daca nu altceva, cel putin sase-sapte partide de pichet...
Atunci, vazandu-l cerand unuia si altuia doi-trei franci cu care da fuga
la cafenea, am inteles vorbele mamei: “Antonache, Antonache, daca
as sti c-ar fi sa-ti semene vreun copil, l-as ucide de acum cu mainile
mele...”
In doua imprejurari mi s-a parut ca-si da el singur seama de
decaderea lui. Odata, intr-o zi de toamna, ne coborasem impreuna in
gradina mica. Nu mai era nici o floare in rondurile si in brazdele atat
de impodobite in timpul verii. Bulgari pe pamant intors si rascolit,
trandafirii ingropati, musuroaie de gunoi si de frunze uscate — o
adevarata jale. Si acolo, in mijlocul gradinitei, uitat, un glob de sticla
in varful unui bat. Nenea Antonache s-a uitat multa vreme la el, dus
pe ganduri; apoi, cu o voce grava in tacerea noptii care se lasa: “Parca
ar fi mintea gradinii... Asta-vara se oglindea intr-insul atata podoaba,
atata frumusete... acum se oglindeste jalea, pustiul, paragina... Ma duc,
nu ramai la masa...” Si a plecat incet cu capul in jos.
Alta data eram in targ la cofetarie. Peste drum s-a oprit o saca, la
care era inhamat un cal inalt, desirat, beteag de un ochi, beteag de
un picior, prapadit. Un domn batran de la o masa, vazandu-l, si-a facut
cruce mormaind: “Doamne fereste!” “La ce te inchini, nene Petrache?”
l-a intrebat un vecin. Batranul a clatinat din cap si a raspuns: “Stiti
dumneavoastra ce a fost calul asta pe vremuri? Asta e Pandur al lui
Grigorie Palada... Cand trecea manat de fata lui Palada, inhamat la o
gabrioleta usoara de-o putea trage un copil, ziceai c-a trecut o naluca.
Fan ales, ovaz vanturat, zahar si mangaieri si panglici in coama... Cand
s-a mutat Palada la Paris, si-a desfacut toata starea, iar calul l-a
cumparat pe o mie de lei Vasilache Munteanu, care, dupa noua ani de
slujba, l-a vandut lui Sotir birjarul. Cat l-a tinut Sotir nu stiu — vreo
sapte-opt ani — si fiindca un randas i-a plesnit un ochi, lovindu-l cu
furca in cap, l-a vandut lui Piscopu. Multa vreme l-a avut Piscopu la
diligenta cu care facea in fiecare zi drumul pana la Ploiesti si inapoi...
Acum e al lui Radu Sacagiul. L-am intrebat inadins cat a dat pe el.
Treizeci si sase de lei!!! Si batran, prapadit, cum il vedeti, acum trage
sacaua pe povarnisul alunecos de la moara Gorgotei, sub o ploaie de
injuraturi si de lovituri: dii! boala!... Coceni pentru gura lui batrana,
care nu poate nici sa strige, nici sa blesteme, nici sa se destainuiasca.
D -aia gandindu-ma: or fi avand dobitoacele aducere-aminte? imi facui
cruce si zisei: Doamne fereste!” Asa a vorbit batranul; iar un ofiter
tanar de la o masa din apropiere, dupa ce l-a ascultat cu luare-aminte,
s-a sculat repede si a iesit. Peste cateva minute o detunatura puternica
facu sa zbarnaie geamurile cofetariei. Ofiterul intrase in pravalia unui
armurier de alaturi, luase un revolver si impuscase calul acolo in ulita.
Zarva mare. Cei mai multi protestau ca era o barbarie. Cand s-a ivit
ofiterul in pragul usii, nenea Antonache i-a iesit inainte, l-a luat in
brate: “Sa traiesti, manzule, sa traiesti!... ai facut o fapta buna... sa
traiesti!... sa traiesti!...” Ii tremurau mainile si glasul...
Bietul nenea Antonache! Murise si tata, si mama, si fratii... Eram
judecator la Campulung; nu-l mai vazusem de mai bine de trei ani —
cand am primit o scrisoare, prin care ma vestea ca moare in spital. M-
am urcat in tren si am alergat. L-am gasit in clipele din urma. Pe
mescioara de langa patul lui era un roman si o pereche de carti, cu
care facuse pana atunci pasiente. Nimic din stralucirea de altadata nu
mai era in privirea lui impaienjenita. Totusi m-a cunoscut. Cu mana
stanga m-a apucat de-o mana, cu cea dreapta m-a mangaiat pe cap,
zicand cu o voce stinsa: “Manzul neichii, manzule...” Si a murit usor
ca un pui de gaina. Saracul, Dumnezeu sa-l ierte!...
Misu Gerescu
III
Precum vezi, iubite nene Stefane, Victor s-a tinut de cuvant. Iti
trimite acest vas cu flori, lucrat de el. Nu e asa ca e bine? Uite ce frumos
sunt facute panselele si ce bine e lumina vasului. De frica sa nu se
mototoleasca, el singur l-a impachetat intre doua scandurele, asa dupa
cum il primesti. Suntem toti sanatosi si asteptam cu nerabdare sosirea
sitarilor, care ni te va aduce.
Ma intrebi cum merg afacerile. Vorba aia: daca nu curge, pica.
Multumesc lui Dumnezeu ca-mi castig painea de toate zilele si nadaj-
duiesc in vremuri mai bune. Stare stiu eu bine ca n-o sa fac niciodata.
N-am nici una din insusirile pe care trebuie sa le aiba cel menit sa se
imbogateasca. N-am avut de la cine sa le mostenesc; dimpotriva, de
la bietul tata am mostenit dragostea belsugului apucat in casa lui; de
la el mi-a ramas patima vanatorii, dragostea de flori si de natura — si
lucruri mai neprielnice izbandei in lupta pentru imbogatire: sete de
tihna si pornire spre visatorie. Cu toate astea parca nu mi-as schimba
firea cu a altuia... Imi pare rau numai de un lucru: ca nu m-a inzestrat
Dumnezeu cu un dar. As fi vrut sa fiu un muzicant, un pictor, un poet.
Sa fi putut face cu mana mea, poate din durerile mele, clipe de fericire
pentru altii... D-aia mi se umple inima de bucurie cand vad ca Victor
are atat talent la desen.
Odata ma hotarasem eu si facusem juramant sa-mi schimb tot felul
meu de a fi. Parca ti-am povestit eu... Acum doi ani m-am dus la
vanatoare spre Verzeni, mosia lui Lazaride, care acum face un trup cu
mosioara noastra parinteasca, cumparata tot de el. Eram intr-un
porumb; n-apucasem sa trag trei focuri, cand ma pomenesc cu doi turci
ca se reped fara de veste asupra mea si-mi smulg pusca din maini,
racnind sa merg la curtea boiereasca. Astea s-au petrecut intr-o clipa,
inainte de a-mi putea da seama spre a ma impotrivi. Si am fost silit sa
merg intre doi turci, inarmati acum si cu pusca mea, pana la curte, de
unde mi-a dat drumul arendasul, care ma cunostea, dupa ce mi-a atras
cu mustrare luarea-aminte ca sunt puse pe mosie table cu oprirea
vanatorii ...Si ca sa ajung la curte, trecusem asa, intre turci, pe langa
biserica din marginea catunului Geresti, cladita de Serban Gerescu,
bunicul lui tata-meu... Iti poti inchipui ce s-a petrecut atunci in sufletul
meu, ce trezire. Am priceput atunci pentru intaia oara greseala
neiertata pe care o savarsisem, lasand sa-mi scape din mana mosioara
asta, care purta numele neamului meu —la a carei biserica erau
ingropati mosii mei si ale carei documente vechi le am in fundul unui
sertar... M-am framantat, m-am zvarcolit cateva nopti si am iesit din
aceste zvarcoliri cu hotararea de a-mi schimba firea, de a ma vindeca
de toate gusturile, de toate pornirile, de toate apucaturile de pana
atunci. Mila, jena, dor de viata tihnita, pornire spre visatorie, vana-
toare, pescuit — toate trebuiau infrante, lepadate si, in locul lor, un
singur gand, un singur dor: castigul de bani; iar ca rasplata, la capataiul
celalt al vietii, intrezaream putinta de a pune iar mana pe bucatica de
pamant pierduta... Si am dus-o asa catava vreme. Eu, care pana atunci
nu ma tocmisem cu clientii si care ma rusinam cand imi plateau
onorariile, ma tocmeam acum cu inversunare, silindu-ma sa ma
incredintez ca erau prefacatorii juramintele lor ca n-au mai mult. Timp
de cateva saptamani n-am deschis alte carti de citire decat codurile
de legi, de teama sa nu gasesc in ele ceva care mi-ar slabi hotararea.
Si am dus-o asa cateva saptamani, luptandu-ma, silindu-ma sa ucid
in mine pe cel care-mi soptea din cand in cand: “Nu ti-e sila de tine?”
Si am dus-o asa pana cand, intr-o noapte, uite ce am visat. Se facea
ca eram intr-o gradina de o frumusete fara seaman. Brazi uriasi, salcii
pletoase, tei imbalsamati, pajisti ca de catifea verde, ronduri de flori
in toate fetele, cascade de clematita, alei si bolti intunecoase de umbra
si izvoare, si fantani, si statui albe de marmura, — toate frumusetile
cate le vazusem prin cate gradini am trecut se adunasera aici ca sa
faca un rai. Si se facea ca, umbland prin gradina asta cu sufletul
imbatat de fericire, vad la cativa pasi inaintea mea, jos pe nisipul aleii,
un ban mare de aur. Ma plec, il iau si, ridicandu-ma, vad altul la cativa
pasi mai inainte. Ma duc, il ridic si pe acesta si iar, ridicandu-ma, vad
altul mai departe... Si am mers asa, mult, mult plecandu-ma sa ridic
mereu banii de aur, pe care ii bagam in buzunare si zarind necontenit
altul inainte. Dar, pe masura ce inaintasem, gradina se schimbase.
Acum eram pe o poteca intr-un crang salbatic. Din crang am intrat intr-
o crivina mlastinoasa, intre doua mari de catina. Aurul din buzunare
ma ingreuia de nu ma mai puteam misca, si am inceput sa ma inglodez
in namol si am inceput sa ma infund... pana la glezna, pana la genun-
chi, pana la brau, pana la gat. Simteam ca-mi navaleste namolul in
gura, simteam ca mor inabusit, inecat, cu buzunarele pline de aur, pe
cand in minte imi fulgerau cascade de clematita inflorita, statui de
marmura alba, vedenii din gradina frumoasa din care plecasem... M-
am sculat speriat, ingrozit de acest vis, care mi se parea un simbol;
iar a doua seara, dupa-masa, Marioara imi canta la pian sonata care-
ti place dumitale, pe cand eu reciteam Anna Karenin... Greu isi schimba
omul firea mostenita, mai ales cand are in suflet indoiala, nesiguranta
daca schimbarea o fi spre mai bine, ori spre mai rau... Si iaca asa, am
ramas acelasi, care te doreste, te imbratiseaza si te asteapta cu drag.
Misu Gerescu
P. S . Marioara, cu toate ca e foarte necajita, nu te uita si ma roaga
sa-ti scriu o mie de vorbe bune din parte-i. E suparata, biata fata, si
are de ce: de zece zile suntem fara bucatareasa. P-a care-o aveam a
trebuit s-o dam afara, ca asa muiere lenesa, risipitoare si sanchie nici
c-am mai vazut... Ce greu e de gasit in ziua de azi slugi credincioase,
cu mila si cu dragoste de stapani si de casa... A! ...unde sunt slugile
de odinioara, din casa parinteasca?... Parvu, vizitiul, a stat la noi
treizeci si sase de ani; il mostenise tata de la bunicu-meu. Dinu,
feciorul, a murit in curte la noi, dupa douazeci si opt de ani de slujba;
iar bucatareasa... Saraca Paraschiva!... Era ca o ruda; cu ea ne-am
pomenit pe lume. Ea ne descanta cand eram deocheati, ea ne tragea
cand eram raciti, ea ne mangaia cand eram necajiti... Parc-o vaz in
curtea din fund, curtea pasarilor, inconjurata de o suta de lighioane,
pe care le cunostea si le deosebea de ne minunam: pestrita cu mot,
pestrita bearca, neagra porumbaca, neagra pintenoaga, alba mare; o
suta de lighioane, gaini, gaste, rate, avea fiecare numele ei deosebit...
Parc-o auz vorbind cu ele: “Ei ho! nebuno, ce te-ndesi asa, parca n-ai
mancat de aseara“; ori: “Dar tu, ce-mi stai ca o mironosita? Vezi daca
te-ndopi nebuneste? Ia sa vaza maica daca ai caldura.” Si lighioanele
se lasau sa le ia in mana, fara nici o impotrivire, simtind bunatatea
sufletului ei curat si fara ascunzatori... Trei zile dupa ce am ingropat
pe mama, Paraschiva a stat incuiata in casa, bolnava. La trei zile, cand
a iesit si am dat cu ochii de ea, am ramas incremenit — asa i se
schimbase chipul si privirea, in care murise toata vioiciunea, toata
voiosia de altadata... A venit la mine, mi-a luat capul intre maini, m-a
sarutat adanc pe frunte si a plecat inspre poarta... “Unde te duci,
Paraschivo?” Cand a ajuns la poarta s-a oprit, s-a uitat lung inapoi de
jur imprejurul curtii, s-a inchinat, a sarutat stalpii portii si a iesit. “Unde
te duci, Paraschivo?...”
Pe seara am gasit-o spanzurata la hanul lui Pitis...
IV
Iti multumesc, iubite nene Stefane, din adancul inimii, pentru buna
dumitale scrisoare plina de grija si de dragoste parinteasca. Iti multu-
mesc si pentru tigaretul cu eucaliptol. Da, ai dreptate, se poate sa-mi
fi venit si din prea mult fumat, asa zice si doctorul. Din ce, din ne-ce,
stiu, am dat ochii cu moartea. Si fara nici o pregatire, din chiar senin.
M-am pomenit deodata la sase seara cu un junghi ca o sageata in partea
dreapta a pieptului. M-am batut, m-am frecat, as! de unde? La fiecare
rasuflare ma durea pana in umarul drept. M-am culcat devreme; dar
nu puteam sa adorm, pentru ca nu gaseam in ce pozitie sa stau ca sa
rasuflu mai slobod; iar pe la unsprezece noaptea am simtit ca ma
inabus de tot. Mi-a ajutat Marioara sa ma tarasc pana la fereastra pe
care a deschis-o. Junghiurile, care ma fulgerau la fiecare rasuflare, nu
ti le pot descrie. Imi venea sa ma sfasii, sa-mi var mana in piept, sa
smulg nodul care ma impiedeca sa-mi dau sufletul... si simteam ca ma
intunec... simteam ca ma duc... si-mi parea rau. In odaita de alaturi
dormeau frumos copilasii, aci langa mine tineam strans trupul Mari-
oarei, si sus pe cerul vioriu straluceau stelele... ah! ce frumos stra-
luceau!... Doctorul imi recomanda odihna. Am sa fac ca nenea Anto-
nache. Asta imi aduce aminte o caricatura vazuta nu stiu unde. Un
nenorocit de muncitor, rupt, hartanit, la consultatie. Doctorul il
examineaza si-i prescrie fel de fel de doctorii scumpe si o luna de
odihna la Ostanda. Negresit ca mi-ar prii odihna departe de fleacurile
si neajunsurile meseriei, si n-as astepta povata lui, nici porunca durerii,
ca sa mi-o daruiesc, mai ales ca nu ma prapadesc de dragul meseriei
mele. Nu, nu ma prapadesc de dragul ei, dimpotriva, sunt incredintat
ca sila, greata ce mi-o inspira felul de munca pe care mi l-am ales imi
inzeceste, imi insuteste povara ei. O sa zici ca orice munca facuta de
nevoie... Nu e asa. Si, fiindca n-am ceva mai bun, nici mai placut de
facut, decat sa stau cu dumneata de vorba, sa ma incerc sa ti-o
dovedesc. Lasa ca sunt meserii care — macar ca facute de nevoie —
aduc o multumire sufleteasca mare, atat de mare, incat precumpaneste
oboseala, cum e munca mestesugarului: dar nu e meserie care, daca
nu esti o secatura lipsita de orice patrundere, sa-ti aduca o sila de tine
insuti, ca meseria de avocat. Negresit, invatatura dreptului, a feluri-
telor legiuiri, a schimbarilor prin care au trecut de la neam la neam,
de la un veac la altul, e plina de interes si vrednica de cercetat; dar nu
e vorba despre aceasta — e vorba despre meseria de avocat. Ei bine,
ca sa fii avocat iscusit si cautat, va sa fii siret, pisicher, chitibusar, sa
poti ascunde cu mestesug adevarul, care ar fi pagubitor pricinii pe care
o aperi. Trebuie sa poti, fara greata de tine insuti, sa sustii astazi una,
maine alta, povatuit de interesul pricinii si indemnat, incurajat de
nestatornicia parerilor judecatorilor, tuturor judecatorilor — de la cea
mai neinsemnata judecatorie de tara pana la Curtea inalta. Trebuie
sa te faci tovaras cu cel nedrept, sa-i dai tot sprijinul pentru impilarea
celui nedreptatit. Caci intelegi usor, cel ce n-are dreptate plateste mult
mai bine decat protivnicul sau. Inchipuieste-ti ca unul rapeste fara
drept altuia, sa zicem, zece pogoane de pamant, singura lui avere. Ce
poate sa plateasca cel dezbracat? Mai nimic; si pentru ca n-are si pentru
ca nu se indura, caci — oricat o plati de putin — ceea ce plateste e
pentru el o paguba. Pe cand celalt, jumatate din cele zece pogoane de
ar da, ramane in castig cu restul de cinci. Si de aceea foarte adesea
vezi napastuiti pierzand procese drepte ca lumina zilei, pentru ca nu
au putut sau nu s-au indurat sa-si ia avocat bun, ci un biet incepator,
nepriceput in meserie si in toate chichitele meseriei.
Un avocat care s-ar hotari si s-ar tine sa nu ia decat pricini drepte,
sa nu dea nici un sprijin impilatorului pentru straganirea sau biruirea
protivnicului sau — in ziua in care i s-ar duce vestea de om cu desavar-
sire drept, ar ramanea numai cu clientela nedreptatitilor, obijduitilor,
saracilor: “Ala umbla cu crucea-n san...” A! de cate ori mi-a fost scarba
de mine insumi dupa ce am amanat pentru un clenci de procedura
procesul unuia care stapanea toata averea parinteasca si ai carui frati
si surori venisera la judecata pe jos, desculti, drum de doua postii.
Gandeste-te apoi ca, vazand necontenit pe oameni sub acelasi
unghi al intremancarilor pentru un petic de interes, ajungi la urma
urmei sa prinzi o adanca scarba de oameni si, vai! o si mai adanca
scarba de tine insuti, cand te gandesti ca rautatea si nedreptatea
omeneasca, gunoiul din care-ti ridici painea de toate zilele. Da, noi,
avocatii, suntem niste microbi care nu pot trai decat in puroiul rautatii
omenesti. Trebuie neaparat ca oamenii sa se manance intre ei, ba
trebuie sa-i ajutam sa se manance, ca sa ne priasca.
Sa-ti spui in privinta asta doua patanii. (Precum vezi, nu sunt eu
degeaba nepotul lui nenea Antonache.)
Odata, sunt cativa ani de-atunci, vine la mine un birjar cu o citatie
de la judecatorie.
“Uite, domnule, ce-am patit. Am vandut un cal lui Ionita pe
lei. Asta a fost la Sfanta Maria-mica. Acum, peste o luna, dupa ce s-a
slujit de el atata vreme, ma pomenesc ca ma da in judecata, sa-mi iau
calul si sa-i dau banii inpoi, ca cica are tegnafes. Se poate? Peste o luna?
Si vaz ca cere sa-i dau si despagubiri. Procesul e poimaine la judeca-
torie. Va rog sa mergeti Dumneavoastra cu mine sa mi-l subtineti. Si
daca e sa-mi iau calul indarat, sa-mi plateasca si el macar cate trei lei
pe zi, cat s-a slujit de el, ca si acum umbla cu el la trasura. Nu sunt om
bogat... va dau un pol, vi-l aduc poimaine dimineata, sa-mi subtineti
procesul.”
A treia zi a venit cu banii si am plecat la judecatorie.
Cum am intrat, am dat cu ochii de Ionita Panait. Zic: “Bine, Ionita,
ce fel de treaba e asta? Te slujesti de cal o luna si mai bine de zile,
umbli si azi cu el la trasura si ceri sa si-l ia indarat?” “Are tegnafes,
sarut mana, domnule.” “Pai cum n-ai bagat de seama pana l-ai cumpa-
rat? Il cunosteai, ca ti l-a vandut din ham.” “Ii tinea ascuns cu doftorii,
sarut mana. Acum ca nu mai ia doftorii, i-a rasuflat si tuseste... Si am
dat pe el o groaza de bani, zece poli si cincisprezece franci adunati cu
francul, Dumnezeu stie cum, saracut de mine.”
Si lacrima crestinul.
“Stiu eu dupa ce umbli tu, Ionita. Umbli dupa ciupeala, sa mai scazi
ceva din pret. Asa e?” “Pai bine, domnule, sarut mana, cal cu tegnafes
zece poli si cincisprezece franci? E pacat de Dumnezeu! Sa-mi dea
indarat macar doi poli.”
Zic: “Stii ce? ia un pol si impacati-va, ca altfel pierzi procesul. Uite,
mie mi-a dat asta un pol. Na, ti-l dau tie si stingeti pricina.”
I-am dat douazeci de lei si am intrat la judecator, care a inchis
pricina. Ce crezi ca s-a intamplat? Clientul meu a ramas foarte nemul-
tumit. A spus la toata lumea ca n-ar mai veni la mine, sa-l pice cu ceara
rosie; ca el era bucuros sa dea de trei ori p-atat ca sa castige procesul,
nu sa-l piarda dupa cum l-a pierdut — ca se cheama ca l-a pierdut,
daca protivnicul i-a luat douazeci de lei. Prin urmare, vezi, ca sa-i fi
parut avocat bun, trebuia sa-i imbratisez ambitia, rautatea...
Alta data era intr-o vacanta, prin august. Tribunalul inchis, lipsa
lucie de afaceri; toate fondurile sleite; pana si banii copiilor adunati
in pusculite ii scosesem rand pe rand cu cutitul. Stam la birou si ma
intrebam prapadit ce o sa dam a doua zi in piata, cand, aruncandu-
mi ochii pe fereastra, vad in curte doi tarani, rupti, prapaditi. Ii bag
in birou si... peste un sfert de ceas intram radios la Marioara in odaie,
falfaind o hartie de o suta. Ne-am intors amandoi spre icoane si ne-
am inchinat: “Multumescu-ti tie, Doamne!” Stii pentru ce ii multu-
meam? Pentru ca un om ucisese pe frati-sau. Taranii veniti la mine
erau: unul tatal mortului, celalt fratele ucigasului. A! sa-i fi auzit:
“Suntem cu doua focuri care ard pe noi... Am luat bani din punga altuia
cu imprumut, ca sa bagam pe unul in pamant si sa scapam pe altul de
gura ocnei... “Jalea si disperarea parintilor batrani, a nevestei si copiilor
mortului, a nevestei si copiilor ucigasului, groaza lor la vederea
autopsiei cadavrului, intins pe o usa in mijlocul curtii, si ingroparea
lui si petrecerea faptuitorului intre jandarmi pana dincolo de marginea
satului — din astea era facuta bucuria pentru care multumeam lui
Dumnezeu. Ce deosebire intre mine si domnul Stelica, macelarul, pe
care l-am vazut deunazi? Ce gusa si ce ceafa cu etajuri! Pe cand mana
i se juca cu lantul gros de aur, care-i incingea pantecele de la un
buzunar al jiletcii pana la celalt, ochii ii straluceau de bucurie, uitandu-
se la seninul de sticla al cerului. Seceta de trei luni, islazurile arse,
miristile negre, vitele mureau de foame, taranii alergau cu ele pe
capete la targ, sa i le dea lui pe nimica...
Nobila profesie de avocat! Ph!
La revedere. E tarziu. Va sa ma odihnesc, sa fiu maine ascutit la
minte si aprig.
Al dumitale,
M. Gerescu
V
Iubite nene Stefane,
M-am hotarat, imboldit si de Marioara, sa plec intr-un loc singuratic
si placut, unde sa stau zece-cincisprezece zile, o luna, cat voi putea,
sa traiesc cat traieste o planta; am gasit un om de isprava, care mi-a
pus la dispozitie o casuta de barne cu o odaie si o prispa; si iaca sunt
de o saptamana singur, aici, la Lunca Bolbocilor, un colt de rai in muntii
nostri, aproape de izvoarele Ialomitei. Si mi-e bine in sanul naturii,
cum mi-era cand eram copil in poala mamii-doichii. Imi pare rau ca
nu sunt un pictor, ca ti-as zugravi si ti-as trimite cateva vederi nepome-
nit de frumoase. Sa ma incerc sa ti le zugravesc prin cuvinte, ar fi o
nebunie. O sa citesti vorbe, n-ai sa vezi culorile, miile de culori care
alcatuiesc frumusetea tabloului; si cu cat as adauga mai multe vorbe,
cu atat ti-as intuneca realitatea. Si daca ma gandesc bine, nici meste-
sugul cat de mare al unui pictor nu ti-ar putea da toata negrait de
dulcea frumusete a tabloului, caci ar lipsi dintr-insa cantecul izvorului,
leganarea ramurilor, inganarea frunzisului, plutirea miscatoare a
norilor in vazduh si o multime de alte impresii, care nu se pot preface
nici in cuvinte, nici in culori, dar pe care le simti ca ti se varsa de
pretutindeni in suflet, umplandu-ti-l de evlavie, de smerenie, de
cucernicie. Azi dupa-pranz am fost intr-o padure de brazi uriasi. Abia
am facut cativa pasi sub bolta lor de ramuri, ca bolta unei catedrale,
si deodata mi s-au taiat picioarele; fara sa-mi dau seama m-am asezat
jos si timp de mai bine de un ceas am stat neclintit, treaz si totusi fara
un gand, fara o judecata, ca si cand n-as fi fost. Parca uriasii brazi
neclintiti, a caror incremenita liniste veneam s-o tulbur, necajiti de
prisosul meu de viata, mi-ar fi trimis o mireasma ametitoare care sa
ma paralizeze, sa nu-mi ingaduie sa traiesc decat atat cat traiau ei...
M-au trezit glasurile scutarilor in fundul departat al padurii: “haa-ap!...
haa... ap!”
Nu e sat aici; e o stana si un ferastrau, care nu umbla decat in timpul
verii, la care lucreaza niste italieni. Iarna se duc toti si nu ramane decat
Nica, un baietan de saisprezece ani. Bietul baiat! Aseara la foc mi-a
povestit viata in timpul iernii si istoria unui caine, ucis de stapanul
stanei de alaturi. Imi spunea cum toamna, spre sfarsitul lui noiembrie,
o tulesc devale, pe rand, oile de la tarla lui Panturoiu si toti ciobanii si
baciul; pe urma lucratorii din padure, scutarii, italienii de la ferastrau
— toti, si ramane singur in pustiul muntelui, numai cu Ursei si cu
Neamtu, cainii lui. Povestea cum racnea crivatul in brazi si cum
viscolea de nu se vedea la doi pasi; cum facea de cate trei ori pe zi
mamaliga la caini, de frica sa nu plece, sa-l paraseasca; cum uneori,
noaptea, Ursei se aseza in coltul odaii, ridica botul spre grinzi si incepea
sa urle, sa urle, de i se-ncretea carnea pe el si-i venea sa se bage in zid
de urat... Intr-un rand impuscase in scorujul de langa casa un cocosar
si, cum era numai aripat, l-a crescut vreo trei saptamani pe fereastra,
si-i era drag ca-i tinea de urat, ciripind, parca raspundea la intrebarile
lui... Dar intr-o dimineata l-a gasit cu aripa lipita de geam, mort,
inghetat: “Parca mi-a murit un frate...” Imi spunea bucuria lui nebuna
cand se intampla arareori sa soseasca vreun om cu tarla, cu bilet de
la stapanu-su, sa-i dea voie sa lucreze niscaiva scanduri; dragostea cu
care-l ducea in casa si-i da de toate cate avea si cum nu-i venea sa-l
mai lase sa plece... Si placerea nespusa pe care i-o pricinuiau intaile
urzici iesite in coasta, intaile flori de papadie: “Ma uitam la ele cu drag,
ca la stele...”
“Si sunt buni cainii, ma Nica?” “Buni... dar aveam unul, tiii! ...p-
atata, cat un vitel, dar mi l-a impuscat Panturoiu... Saracul ...il chema
Codreanu...” “Dar de ce ti l-a impuscat, ma Nica?” “Vezi ca-i fura oi si
le manca. Se ducea noaptea cu astilalti doi. Astilalti mai mici luau oaia
si o duceau taras, iar el ii apara de canii de la tarla... Tinea piept la
opt caini... era cat un vitel... Saracul, il chema Codreanu...”
Imi place aici, iubite nene Stefane, nu numai pentru ca-mi prieste
sanatatii, dar si pentru ca, departe de ropotul lumii, de framantarile
ei, mintea putandu-se indeletnici cu ganduri mai presus de trebuintele
vietii de toate zilele — parca te maresti in propriii tai ochi, parca ti se
sporeste stima de tine insuti. Ca, vezi, mintea e insetata de priceperea
lucrurilor, de patrunderea tainelor; si osanda de a infrange aceasta
sete, de a trai fara potolirea ei, inseamna osanda de a te intoarce la
una din formele trecute, de care natura n-a fost multumita, inseamna
osanda de a ucide in tine tocmai insusirea cu adevarat si cu deosebire
omeneasca: naziunta de a oglindi in tine o cat mai mare parte a lumii
in care traiesti... Azi, stand singur pe marginea izvorului vorbaret, ma
gandeam asa: Nu e a ta setea asta de pricepere, de patrundere a tainei
care te-nconjoara. E setea lumii intregi, e setea substantei din care e
alcatuita. Urmeaz-o cu mintea inapoi de-a lungul nenumaratelor mii
de veacuri si ai s-o gasesti necontenit arsa, mistuita de dorul de a se
destainui ei insasi. La inceput una si aceeasi, fara deosebiri in sanul
ei, invartindu-se nebuneste in haos. Din aceasta invartire pesemne si
din locurile deosebite pe care le ocupau, fata de osia imprejurul careia
se invarteau, parti dintr-insa capata insusiri deosebite. Aceste parti
inrauresc apoi unele asupra altora, se imperecheaza intre ele in fel de
fel de chipuri si dau nastere nenumaratelor corpuri din chimie. Din
imperecherea unora din ele, in imprejurari ce nu putem inca patrunde
cu mintea, se nasc intaile vietuitoare. Trec veacuri dupa veacuri si
incet-incet, dar cu o staruinta ce o clipa nu sovaieste, o clipa nu se
odihneste, vietuitoarele incep sa capete simturi rudimentare, cioburi
de oglinzi aburite, in care materia abia se poate intrezari. Nu-i ajunge
cu cat se poate auzi, vedea, pipai, gusta, mirosi in vietuitoarele de pana
atunci; instinctul nu-i ajunge; ea vrea sa se priceapa si, in cele din urma
venite, in urmasi de urmasii lor, se face om. Formele in care s-a
imbracat ea pana atunci nu le strica, le pastreaza. O sa le intrebuinteze
omul in fel de fel de chipuri si-i vor sluji si ca o dara, ca sa-i ajute sa
vaza de unde vine. Si nu chipul omului ii trebuia, ci mintea lui. O
ascute, il face sa-si descopere unelte de prelungire a simturilor cu care
sa poata vedea, auzi, simti lucrurile mici, lucrurile departate, dincolo
de hotarul simturilor slobode; ii toarna in suflet setea stiintei. Si acum,
daca dumneata esti chinuit de aceasta sete, gresesc eu cand zic ca acest
chin e al ei, al materiei, — ca ce esti dumneata decat o forma trecatoare
in care s-a imbracat ea, ca sa-si potoleasca dorul de a se cunoaste?
Gandeste-te ca nu numai spre binele lui il imbranceste pe om ravna
stiintei, poate dimpotriva, spre pieirea lui; adu-ti aminte de apostolii
si de mucenicii stiintei. Vrea materia sa se cunoasca cu orice pret, cu
orice mijloace.
Si ia te uita dumneata, acum, cu cata mestesugire, cu cata maiestrie
ajunge la implinirea scopului ei.
Cu cat o vietuitoare e mai jos pe scara vietuitoarelor, cu atata e mai
de timpuriu de sine statatoare. Pica o samanta dintr-un pom ori dintr-o
floare; singura incolteste, prinde radacini si traieste, mai bine sau mai
rau, dupa cum va fi fost de prielnic locul unde a dus-o intamplarea.
Pomii, florile, ierburile nu se sinchisesc unde le va pica samanta. Daca
te uiti la vietuitoarele care vin dupa plante, le vezi ca sunt manate de
grija de a-si pune ouale intr-un loc prielnic invierii lor. Vine fluturele,
isi alege o frunza in apropierea mugurilor viitori, o unge cu un fel de
clei, isi pune ouale pe ea, o leaga de ramura cu un firicel de matase,
de care va sta spanzurata tot timpul iernii — si pleaca. Cleiul, uscandu-
se, incovoaie frunza dupa el si o preface intr-un fel de plapumioara,
care va ocroti, va adaposti ouale de frig. Atata grija are fluturele. La
primavara, caldura va invia singura ouale si omizile mici, abia de vazut
cu ochii slobozi, fara ajutorul nimanui, se vor hrani din frunzele
mugurilor incoltiti odata cu ele. Sunt pe data de sine statatoare. Cu
cat te urci mai sus pe scara vietuitoarelor, cu atat sunt mai tarzii. Ia
vezi pasarile plapande, unele golase: ce s-ar face ele fara grija parintilor
care le hranesc atat timp, pana sa-si poata singure purta de grija? Si
ce s-ar face, mai sus, manjii, viteii, cateii, fara ugerul mamei lor, fara
grija ei, fara apararea ei? Iar cel din urma venit dintre vietuitoare,
omul, ce tarziu e de sine statator! Ce indelungat timp sunt siliti parintii
lui sa-i poarte de grija, sa-l apere... Si acum, ia seama. Aceasta tarzie
stare de sine a urmasului unei fiinte, cu atat mai tarzie cu cat e mai
sus pe scara vietuitoarelor, e mestesugul prin care materia ajunge la
putinta de a se patrunde. Prea va ingrijiti numai de viata voastra, —
a zis ea vietuitoarelor in a caror forma se imbracase pana atuncea —
prea va cheltuiti toata puterea numai ca sa fiti. Si le-a facut urmasii
plapanzi si neputinciosi, ca sa le sileasca la biruirea egoismului, la
lepadarea de sine. Si din aceasta indeletnicire silita, din aceasta grija
de altul, urmata necontenit si necontenit sporita din urmasi in urmasi,
atatea mii si mii de veacuri, s-a nascut lepadarea de sine, care te taraste
in pierzare pentru aflarea unei scantei de adevar... Vrea substanta din
care e alcatuita lumea aceasta sa se priceapa, sa se patrunda cu orice
mijloc, cu orice pret.
E tarziu. Scapata luna. De ce nu esti aici, sa vezi ce lumina de
apoteoza fac razele ei in aburii care se ridica din Cheia Tatarului?
Al dumitale,
M. Gerescu


Autor: Povesti
Poezia SCRISORILE LUI MISU GERESCU de Povesti