Sfinta-Fecioara-a-Rîndunelelor

Autentificare

Parola?  Creare album poezii Publicati poeziile online. Ultimele adaugari "Sa-mi spui..." Introspectie in inalt Antiprimavara A fi (actor pe scena vietii) Fara (uni)forma Total autori 184

Calugarul Therapion fusese in tineretea lui discipolul cel mai fidel al marelui Ata-nasie. Era un om auster si aspru, blind numai fata de fapturile in care nu banuia prezenta demonilor. In Egipt inviase si evanghelizase mumii; in Bizant spovedise imparati; in Gre¬cia venise dind crezare unui vis, cu gindul sa exorcizeze acest pamint inca prins in mrejele lui Pan. Se incingea de ura la vederea arbori¬lor sacri unde taranii bolnavi de friguri aga¬tau cirpe, menite sa tremure in locul lor la cea mai mica adiere a serii; a falusilor infipti pe ogoare pentru a sili pamintul sa dea roada; a zeilor de lut pusi in firidele zidurilor si in adincitura izvoarelor. isi cladise cu miinile sale o coliba in lunca Cefizului, avind grija sa se foloseasca numai de lemn si de piatra dinainte sfintite. Taranii imparteau cu el hra¬na lor saraca, dar, desi oamenii acestia erau trasi la fata, palizi si descurajati de cita foa¬mete si de cite razboaie se abatusera asupra lor, Therapion nu izbutea sa-i aduca pe calea
Domnului. Se inchinau lui Isus, fiul Mariei, invesmintat in aur ca un soare in rasarit, insa inima lor indaratnica raminea credincioasa si divinitatilor care isi au salasul prin scorburi sau se inalta din clocotul virtejelor de apa. Seara de seara puneau sub platanul nimfelor o strachina cu lapte de la singura capra care le mai ramasese. Amiezele, baietii se strecu¬rau pe sub copacii cringurilor ca sa pindeasca femeile acelea cu ochii de onix care se hra¬neau cu busuioc si cu miere. Se prasisera pre¬tutindeni, fiice ale unui pamint tare si uscat, unde ceea ce pe alte meleaguri se preface in boare de abur ia pe data chip de realitate. Ur¬mele pasilor lor puteau fi gasite in lutul umed de linga izvoare, iar albul trupurilor lor se con¬funda de departe cu albul scinteietor al stin-cilor. Uneori cite o nimfa ranita continua sa mai traiasca inca in grinda negeluita a aco¬perisului si, noaptea, o puteai auzi tinguin-du-se ori cintind. Aproape zilnic citeva oi a-demenite de vraja se pierdeau in munte, si, luni de zile dupa aceea, gaseai pe undeva o grama¬joara de oase. Ielele-Relele veneau pe furis, luau copiii de mina si ii duceau sa danseze pe buza prapastiilor; picioarele lor usoare nu atingeau pamintul, insa haul inghitea acele trupuri mici si grele si, din cind in cind, un baietandru por¬nit sa le fugareasca se intorcea in vale gifiind, cutremurat de febra, pentru ca, impreuna cu
apa unui izvor, bause moartea. Dupa fiecare nenorocire, Therapion ameninta cu pumnul spre desisurile unde se ascundeau Blestema¬tele, dar satenii nu conteneau sa le-ndrageasca pe zinele acestea racoroase si aproape neva¬zute si le iertau faptele rele asa cum nimeni nu se supara pe soarele care macina creierul nebunilor, pe luna care suge laptele mumelor in somn, pe iubirea care aduce atita amar.
Calugarul se temea de ele ca de o haita de lupi, ii era sila de jocurile lor ca de dezmatul unor prostituate. La rindul lor, zanaticele fru¬museti nu-i dadeau pace. Noaptea, simtea pe obraji rasuflarea lor calda, ca a unei fiare pe jumatate imblinzite care paseste, tematoare, prin odaie. Daca se incumeta sa porneasca la drum prin lunca si cimpuri, sa duca cumine¬catura unui om bolnav, auzea mereu in urma lui tropaitul lor sprintar, de capre tinere. Iar daca, oricat s-ar fi impotrivit, i se-ntimpla s-a¬doarma la ceasul rugaciunii, veneau sa-l traga, copilareste, de barba. Nu incercau sa il ademe¬neasca in bratele lor pentru ca, asa imbracat in rasa lui groasa de aba cafenie, li se parea urit, caraghios si batrin. Iar ele nu trezeau in el nici o dorinta pacatoasa, pentru ca ii era sila de go¬liciunea lor ca de carnea palida a unei omizi ori de pielea umeda a sopirlelor. Totusi il du¬ceau in pacat, pentru ca, de raul lor, ajungea sa se indoiasca de intelepciunea Domnului,
care a plamadit atitea fapturi zadarnice si va¬tamatoare, ca si cind facerea lumii nu ar fi fost pentru el decit un joc fara noima. intr-o dimi¬neata satenii l-au gasit taind platanul nimfe¬lor si s-au necajit: se temeau de razbunarea zi-nelor, care ar fi putut sa plece de acolo, lasind in urma lor izvoarele secate, si le parea rau dupa un arbore care dadea umbra tapsanu¬lui unde se adunau la hora. Dar nu l-au in¬fruntat pe sfintul calugar, de teama sa nu se puna rau cu Parintele din cer, cel care daru¬ieste soarele si ploaia. Au tacut, iar tacerea a-ceasta l-a incurajat pe Therapion in planurile lui impotriva acelor fapturi blestemate.
Nu mai pornea la drum fara sa ia cu el, as¬cuns in mineca, un amnar si, seara, pe furis, cind nu vedea nici un taran prin preajma, da¬dea foc cite unui maslin batrin, al carui trunchi i se parea ca tainuieste astfel de zeite, sau cite unui pin tinar si solzos, a carui rasina aprin¬sa umplea intunericul cu o ploaie de scintei aurii. Din frunzis zbughea o forma despuiata care alerga la soatele ei, nemiscate in depar¬tare ca niste caprioare inspaimintate, si sfin¬tul calugar se bucura ca a nimicit inca una dintre vizuinele Raului. Si, pe unde apuca, in¬figea cruci, de care tinerele fiare divine se fe¬reau, indepartindu-se de umbra acestor spin-zuratori, lasind in jurul satului sanctificat o intindere tot mai mare de tacere si singurata-
te. Lupta insa continua, pas cu pas, la poale¬le muntelui, care le apara cu ajutorul maraci¬nilor lui spinosi si al surparilor de pietre. Pina la urma, impresurate de ruga si de focuri, sla¬bite de lipsa ofrandelor, intarcate de dragoste de cind flacaii satului incepusera sa se fereas¬ca de ele, nimfele au cautat adapost intr-o va¬le pustie. Acolo, citiva pini negri crescind din tarina lutoasa pareau niste mari pasari care tin in gheare pamintul rosiatic si care, batind din aripile lor de vultur, umplu cerul cu ce¬tini ascutite si subtiri. Locul era pustiu: izvoa¬rele ce picurau sub mormane de pietre erau prea reci ca sa vina acolo femei la spalat sau pastori sa isi adape turmele. Spre mijlocul u-nei coaste de deal se afla scobitura unei vaga¬uni inguste, in care abia putea sa se strecoare un trup. De cind lumea, acolo se adaposteau nimfele in serile in care vreo furtuna le spul¬bera zanaticele jocuri, caci, asemeni tuturor jivinelor, se temeau de tunet. Tot acolo dor¬meau in noptile fara luna. Citiva pastori se laudau ca, primejduindu-si mintuirea sufle¬tului si snaga tineretii, izbutisera sa patrun¬da in pestera cu pricina si tot povesteau de¬spre trupurile acelea dulci, aproape nevazute in bezna racoroasa, de pletele lor mai mult ba¬nuite decit mingiiate. Pentru Therapion scor¬bura aceea ascunsa, sapata in coasta stincoasa, era ca un cancer care-i scurma pieptul. Stind
in picioare, drept, in pragul vaii, cu bratele i-naltate spre tarie, fara sa se clinteasca ceasuri dupa ceasuri, se ruga cerului sa il ajute sa stir-peasca asemenea primejdioase ramasite ale semintiilor de zei.
Nu mult dupa Pasti calugarul a chemat la el pe cei mai credinciosi si mai dirji dintre enoriasii sai; le-a pus in rnina tirnacoape si felinare, a luat cu el un crucifix si a pornit in fruntea lor pe dru¬murile intortocheate dintre dealuri, prin bezna molatica si plina de seva, prielnica gindului sau. Therapion s-a oprit in pragul pesterii, fara sa-i lase pe oameni sa intre, ca nu cumva sa cada in ispita. in umbra se auzea murmur de izvoa¬re. Pilpiia acolo un zvon slab, dulce ca o adi¬ere de vint printre pini; era rasuflarea nimfe¬lor cufundate in somn, care visau la tineretea lumii, pe cind pamintul zamislea doar arbori, fiare, zei, si nu erau inca oameni. Taranii au aprins un mare foc de crengi, dar focul nu pu¬tea sa arda stinci. Calugarul le porunci sa pre¬gateasca ipsos, sa care pietre. Abia incepuse sa se lumineze de ziua, iar ei si inaltasera un mic paraclis, proptit in povirnisul dealului si asezat tocmai in pragul vagaunii blestemate. Peretii nu se uscasera inca, acoperisul nu fuse¬se asezat, nici usa, insa calugarul Therapion stia ca nimfele nu se vor incumeta sa treaca prin acest loc sfintit de el si inchinat. Ca sa fie si mai sigur, asezase in fundul paradisu-
lui, in dreptul iesirii din pestera, o icoana ma¬re a lui Isus rastignit. Nimfele, care cunosc nu¬mai zimbetul, aveau sa dea inapoi in fata a-cestui chip chinuit. intiile raze ale soarelui ajungeau acum, sfioase, pina in pragul pes¬terii. Era ceasul la care bietele fapturi aveau obi¬ceiul sa iasa ca sa culeaga cu buzele, de pe ar¬borii din preajma, stropi de roua. Captivele hohoteau de plins si il rugau amarnic pe calu¬gar sa le lase sa fuga de-acolo, fagaduindu-i, in nevinovatia lor, imbratisari. Oamenii au con¬tinuat sa lucreze pina la lasarea serii, cind au vazut ca stinca siroieste de lacrimi si au auzit zgbmote inabusite, tipete, scincete de fiara ranita. A doua zi au asezat acoperisul si l-au impodobit cu un manunchi de flori. Au potrivit si usa si au rasucit in broasca ei o cheie grea de fier. in noaptea urmatoare satenii, is¬toviti, au coborit in sat, insa calugarul The¬rapion s-a culcat linga paraclisul pe care-l inal¬tase si intreaga noapte i-au tulburat somnul, desfatindu-l, plihsetele celor intemnitate acolo. Si totusi avea suflet crutator si-i era mila si de un vierme strivit in picioare sau de tulpina unei flori frinta de poalele anteriului sau. insa acuma era ca unul care se bucura ca a astupat cu caramizi un cuib de vipere.
A doua zi taranii au adus lapte de var si au varuit paraclisul si pe dinlauntru si pe din afara, dindu-i infatisarea, de departe, a unei
porumbite albe odihnindu-se pe brina stincii. Doi tarani mai indrazneti s-au incumetat pina in pestera, sa-i varuiasca peretii umezi, po-rosi si astfel sa opreasca apa izvoarelor, mie¬rea albinelor sa se prelinga si sa picure inlaun-tru, tinindu-le pe zine inca o vreme in viata. Erau acum prea istovite ca sa mai dea oame¬nilor semne, doar id-colo abia se desluseau, in penumbra, o tinara gura chinuita, doua miini slabite implorind, trandafirul palid al unui sin. Din timp in timp, trecindu-si degetele groase albite de var peste asprimile stincii, taranii simteau fuga unor plete mladioase si tremu¬ratoare ca ferigile care cresc prin locuri ume¬de si parasite. Trupurile nimfelor se iroseau in abur sau se desfaceau in pulbere, ca aripi¬le unui fluture mort. inca mai gemeau, dar stins, abia auzit: plingeau acum nu nimfele, ci sufletele lor.
Toata noaptea urmatoare calugarul Thera-pion n-a contenit sa stea de paza in pragul paraclisului, ca un anahoret in pustie. Se bu¬cura la gindul ca inainte sa rasara luna noua plinsetele vor inceta si ca nimfele, rapuse de foame, nu vor mai fi decit o necurata amin¬tire. Se ruga sa vina cit mai repede clipa, pen¬tru ca, fara voia lui, i se facuse mila si era inciu¬dat de slabiciunea asta rusinoasa. Nimeni nu mai urca pina la el; satul i se parea departe, ca de cealalta parte a lumii. Pe povirnisul din
fata lui, de dincolo de vale, nu vedea decit ta-rina rosie, pini si o poteca aproape cotropita de cetina de aur. Nu auzea decit gemete tot mai stinse, de moarte, insotite de zvonul tot mai ragusit al propriilor sale rugaciuni.
In seara acelei zile a vazut pe carare, ve¬nind catre el, o femeie. Mergea cu capul in pa-mint, vesmintul si naframa ii erau negre, insa prin pinza intunecata strabatea o lumina de taina, ca si cind dimineata s-ar fi imbracat in noapte. Cu toate ca era foarte tinara, avea gra¬vitatea, pasul incet si demnitatea unei femei foarte batrine, iar suavitatea ei era asemeni ciorchinelui copt si florii imbalsamate. Tre-cind pe dinaintea paraclisului, il privi cu lua-re-aminte pe calugar, tulburindu-l astfel din rugaciunile lui.
— Cararea asta nu duce nicaieri, femeie, i-a spus el. De unde vii?
— Din Rasarit, de unde vine dimineata, spu¬se ea. Iar tu, calugar batrin, ce faci aici?
— Am zidit in pestera aceasta nimfele care bintuiau inca prin tinut, zise calugarul, iar di¬naintea pesterii am cladit un paraclis, pe care ele nu cuteaza sa-l strabata ca sa fuga, pen¬tru ca sint goale si, in felul lor, se tem de Dum¬nezeu. Astept sa piara de foame si de frig in vizuina lor, si atunci peste locurile acestea va domni pacea Domnului.
— Cine iti spune ca in pacea Domnului nu sint cuprinse si nimfele, ca si caprioarele, ca
si turmele de capre? raspunse femeia. Oare nu stii ca, la inceput, pe cind facea lumea, Dum¬nezeu a uitat sa dea aripi unor ingeri, care ast¬fel au cazut pe pamint si s-au statornicit prin paduri, ca neam al nimfelor si al Panilor? Iar altii s-au asezat pe un munte, unde au deve¬nit zeii olimpieni. Nu face ca unii pagini, care pun mai presus creatura decit Creatorul, dar nici nu te minia pe lumea facuta de El. Multu-meste-i lui Dumnezeu in inima ta ca i-a creat pe Diana si pe Apollon.
— Cugetul meu nu se inalta atit de sus, spuse cu umilinta batrinul calugar. Nimfele ii tulbura pe credinciosi si le primejduiesc min-tuirea, de care sint raspunzator in fata Dom¬nului. Am sa le prigonesc, de trebuie, pina in iad.
— Rivna ta va fi luata in seama, cinstite ca¬lugar, spuse surizind tinara aceea. insa nu vezi cumva o cale de a impaca viata nimfelor cu mintuirea turmei tale?
Vocea ei era mingiietoare ca un cintec de fluiere domoale. Calugarul, cuprins de o ciu¬data neliniste, isi lasa capul in piept. Femeia isi puse mina pe umarul lui si ii vorbi cu gra¬vitate:
— Calugare, lasa-ma sa intru in pestera a-ceasta. Pesterile imi sint dragi si-mi este mila de aceia care cauta in ele adapost. intr-o pes¬tera l-am nascut pe fiul meu si tot intr-o pes-
tera l-am incredintat, fara teama, mortii, ca sa se nasca pentru-a doua oara, inviind.
Pustnicul se dadu la o parte, s-o lase sa trea¬ca. Fara sa sovaie, ea se indrepta spre intra¬rea pesterii, ascunsa in spatele altarului. in dreptul pragului se afla crucea: o indeparta in¬cet, ca pe un obiect familiar, si se strecura in grota.
in intuneric se auzira vaiete mai ascutite, piuituri si ceva ca un fosnet de aripi. Femeia vorbea cu nimfele intr-o limba necunoscuta, poate aceea a pasarilor sau a ingerilor. in scur¬ta vreme ea se ivi din nou alaturi de calugar, care nu contenise sa inalte rugaciuni.
— Priveste, calugare, zise ea, si asculta.
De sub vesmintul ei ieseau nenumarate su¬nete, marunte, tipatoare. II desfacu, iar caluga¬rul Therapion vazu ca ducea in cutele hainei sale sute de tinere rindunele. Ea isi deschise larg bratele, ca pentru rugaciune, lasind pasa¬rile sa-si ia zborul. Apoi spuse, iar glasul ei era limpede ca un sunet de harfa.
— Mergeti, copiii mei.
Rindunelele, libere, au zburat in cerul serii, inscriind pe el, cu ciocul si cu aripile, semne de neinteles. Batrinul calugar si femeia le-au urmarit o vreme cu ochii, apoi aceasta ii spu¬se sihastrului:
— Se vor intoarce in fiecare an, iar tu o sa le dai adapost in paraclis. Ramii cu bine, vred¬nice Therapion.
Si Maria porni in sus, pe cararea care nu ducea nicaieri, ca cineva caruia nu-i pasa de sfirsitul drumurilor pamintesti, de vreme ce stie drumul catre cer. Calugarul Therapion a coborit in sat, iar a doua zi, cind s-a intors sa slujeasca liturghia, a gasit pestera nimfelor pli¬na de cuiburi de rindunele. Au revenit apoi in fiecare an; intrau si ieseau din biserica, har¬nice sa-si hraneasca puii ori sa-si intareasca salasurile de lut. Therapion se oprea adesea din rugaciune ca sa se uite, cu duiosie, la jocu¬rile si iubirile lor, prin care prihana nimfelor se mintuia in neprihanirea rindunelelor.