SINGURATICII
de Emil Garleanu
Pe lacul luciu din gradina cu florile neclintite de nici o
adiere, cu crengile nestrabatute de nici un fosnet, pe lacul
adormit ca pare o uriasa lespede de cristal ce acopera o alta
gradina fermecata, lebada — barbatul ramas singur — trece
ca o inchipuire, alb ca zapada, cu aripile ca doua scoici de
argint, cu gatul lasat intre ele, subtire, ondulat ca toarta unei
amfore. Pasarea pluteste lin, si in ea parca poarta, ratacit,
sufletul unei fiinte duse de pe lume.
Sus, pe bolta adanca, stelele au palit; in haosul albastru,
luceafarul sclipeste tainic, stralucitor, purtand parca in vapaia
lui viata tuturor lumilor ceresti, a lumilor vesnic calatoare in
neul firii.
Si cum, jos, lebada sidefeaza fata apei, sus, luceafarul
lumineaza intinsul tariei. Numai ei doi sunt palpairile noptii
acesteia, in care lumea pare adancita intr-un somn de moarte.
Amandoi ratacesc singuri, amandoi strajuiesc singuratatea,
mistuindu-se in tacere, mandri, deopotriva de reci, desi unul,
bulgare de gheata, celalalt, para de foc. Si se cunosc, se vad
in fiecare seara, merg unul catre altul si se-ntalnesc: din inalt,
luceafarul isi coboara raza jos, in adancul apei, unde rasare
ca un mugur de aur.
Iar pasarea se apropie de scanteia picurata din cer si
pluteste usor imprejurul ei, mai intai in cercuri largi, apoi in
rotiri tot mai stranse, tot mai stranse, pana ce se opreste drept
deasupra rasfrangerii stelei; si-atunci, din mugurul de aur, pare
ca se desface dintr-o data o floare plutitoare, o floare maiastra
de argint.
Si astfel stau de se privesc: sus, lebada de aur a cerului,
jos, luceafarul de argint al apelor.
Autor: Povesti
Poezia SINGURATICII de Povesti
|
