SMINTEALA LUI RADU FINULET
de Ioan Alexandru Bratescu-Voinesti
Parerile sunt impartite asupra pricinii smintelii lui Radu Finulet.
Negresit, cei mai multi zic ca a-nnebunit pentru ca a-nnebunit. Unii
— si dintre acestia face parte si ginerele lui Finulet, presedintele
tribunalului, — socotesc ca marea avere si insemnata situatie la care
prea repede ajunsese i-au zdruncinat mintile, si, in sfarsit, altii,
insusindu-si parerea lui Alexandru Moinescu — om cu spoiala de
invatatura, de profesie gazetar si rostitor de discursuri funebre — cred
ca Finulet mostenise nebunia de la maica-sa si ca ceea ce a facut ca
patima sa izbucneasca la el a fost durerea incercata prin pierderea
sotiei sale.
Aceasta din urma parere, desi mai putin demna de crezamant in
partea sa a doua, din pricina ideii sentimentale ce cuprinde, are totusi
mai intai sprijinul coincidentei, Radu Finulet smintindu-se indata dupa
moartea sotiei sale; si apoi sprijinul imprejurarii ca cel mai de capetenie
lucru pe care-l face Finulet cand ii vin pandaliile e ca aprinde douaspre-
zece lumanari pe pridvorul casei si canta cantece bisericesti. Fireste,
mai face si alte lucruri Finulet. Asa, bunaoara, umbla prin mijlocul
targului injurand pe ciocoi si laudand pe boieri ori se plimba in trasura
si trage chiote care se aud pana afara din oras; dar cel mai de capetenie
lucru e ca aprinde douasprezece lumanari pe pridvorul casei si canta
cantece bisericesti.
*
N-a fost totdeauna asa Finulet. Era o vreme cand toata partea Ulitei
mari, din coltul lui Stamatiu pana in coltul lui Ionita B. Ion, era prinsa
numai de pravaliile lui, in afara de Hanul Galben si de Hotel Finulet,
care tot ale lui erau; iar in tot oraselul nu se gaseste un negustor care
sa nu fi fost ucenic in pravaliile lui Finulet. Si primar a fost, si inca
primar bun. Gradina din targ unde canta muzica joia si duminica,
precum si stabilimentul de bai sunt ispravile lui Finulet din vremea
primariei lui, acum douazeci si patru de ani. Pe atunci era un om si
jumatate. Destept la afaceri fara sa fie siret, econom fara sa fie zgarcit,
serios fara sa fie ursuz; si asa toate insusirile lui erau cantarite, socotite,
atat de cantarite si de socotite, incat batranul boier Dinca Ralescu —
om cinstit si intelept, la sfatul caruia tot orasul alerga —, parandu-i-se
ca Finulet vine cam des la sfaturi, l-a intrebat intr-o zi pe sleau daca
nu vrea sa se insoare, ca el i-ar da pe Linta. Asa s-a insurat Finulet cu
Linta, fata de suflet a lui Ralescu, nevoind sa primeasca alta zestre
decat nasia boierului.
Ce nu l-ar mai fi judecat si osandit pe Finulet toti cati aveau pe
atunci fete de maritat, daca frumusetea nepomenita a Lintei n-ar fi
pus straja gurii lor. Frumusetea Lintei? Azi, dupa douazeci si cinci de
ani, daca intrebi pe vreunul care a cunoscut-o, se loveste cu palma
peste fata clatinand capul in tacere. Pe Finulet sa nu-l intrebi, ca daca-l
intrebi, nu-ti raspunde. Se uita la dumneata cu ochi mari, lipsiti de
inteles, de-ti vine sa crezi ca nu-si mai aduce aminte nimic, nici din
traiul lui cu dansa, nici din grozava imprejurare in care, unsprezece
luni dupa casatorie, dupa ce-i nascuse o fetita, Linta i se prapadise,
luand cu ea si chibzuita lui judecata. Ceea ce e mai de mirat, e ca despre
unele lucruri intamplate in urma are cunostinta. Asa, bunaoara, stie
ca fiica-sa a fost crescuta de sora lui Dinca Ralescu, si in urma, acum
trei ani, maritata dupa presedintele tribunalului; ba chiar ca are si o
fetita de doi ani, pe care insa el niciodata n-a vazut-o.
Foarte neasemanata parintilor sai, si ca infatisare si ca bunatate, e
sotia presedintelui. Urata si rea, neavand pentru tata-sau nici macar
compatimirea obisnuita pentru un nebun, simtindu-se micsorata in
prestigiul ei de sotie de presedinte prin patima lui, il oropsise, fara sa
mai vrea sa stie de el, intr-o casuta de pe o ulita laturasa, in paza unei
femei batrane si a unui sergent de strada, care aveau indatorirea de
a-l impiedica sa iasa din casa in zilele in care il apuca.
*
Alexandru Moinescu, in calitatea sa de gazetar, indreptatit si
indatorat sa stie mai mult decat ceilalti, spunea mai deunazi in cafenea
ca de vreo cateva luni incoace crizele lui Radu Finulet ar deveni din
ce in ce mai rare — si ca in fiecare seara, cand suna clopotul la Baratie,
Finulet se strecoara pe langa uluce si intra pe portita de din dos in
curtea presedintelui tribunalului. Amandoua lucruri de necrezut,
amandoua insa foarte adevarate.
Caci intr-o zi frumoasa din toamna trecuta — o zi din acelea in care
natura parca repeta in cateva ceasuri toate rolurile jucate de ea din
intaia zi de primavara — pe cand Finulet sedea pe o banca din gradina
primariei si se juca cu bastonul prin pietrisul aleii, o fetita de doi ani,
dand sa alerge dupa o minge, se impiedica si cazu peste picioarele lui.
Guvernanta care insotea pe fetita se repezi speriata s-o ridice; dar
copilita, fara a plange, sprijinindu-se de picioarele lui Finulet, se ridica
singura si, zambind din ochii ei mari si negri, privi pe Finulet drept in
fata...
Ce s-a petrecut atunci in mintea lui e de neinteles.
O izbucnire de lumina, brusc aprinsa si iarasi brusc stinsa; apoi
vedenii nelamurite fugind repede, repede ca aripile unei pasari care
zboara grabita in amurg...
Si acum stie a cui e fetita.
In primele seri parintii si oamenii casei s-au spaimantat vazandu-l
intrand in odaia copilei; in urma insa, cand au vazut ca se aseaza linistit
pe un scaun langa soba si priveste in tacere, fara o vorba, fara un gest,
spre copila care se joaca zglobie prin odaie, si ca pleaca cuminte cand
ceasul bate noua, s-au obisnuit cu el; ba inca intr-o seara presedintele
i-a spus: “E nepoata dumitale — fata Tincutei”, iar ochii lui
au stralucit
de lacrimi si de inteles.
La vederea copilitei, care semana cu altcineva, icoane din viata lui
de altadata ii sclipeau in creier orbitoare de lumina. O! si semana atat
de mult! Semana la toate. La gura, la rotunjimea fetei, dar mai ales la
ochii negri cu albul vioriu. Ori poate ca nu semana, ca nici nu poate
semana in totul o copilita de doi ani cu o femeie de douazeci si doi;
dar ii aduce lui asa de bine aminte chipul celei pierdute. Copila se uita
la el, mirata de tacerea si de nemiscarea lui, iar el vede pe Linta cu
toate amanuntele si cu miscarile ei de o dragalasenie fara de pereche.
Rand pe rand o vede in toate imprejurarile in care a vazut-o in viata
si-i aude glasul, si o simte langa dansul. Iat-o mergandu-i mladioasa
inainte pe potecuta din fanul de la vie, pe cand el o urmeaza cu inima
tremuratoare de-o dragoste cum nu s-a mai vazut. Si acum iata si seara
din urma. Dansa e cam bolnava — el se duce singur sa-i aduca doftoria
— i-o da cu mana lui — si peste un ceas, cu toate mijloacele intrebuin-
tate de doftorii veniti in graba, Linta moare in bratele lui in cele mai
ingrozitoare spasmuri, dintr-o nebagare de seama la darea doftoriei.
Cum ii apar toate atat de limpezi: zbataile ei, agatarile de gatul lui,
privirile rugatoare indreptate catre doftori — si cea din urma strangere
de mana — si cel din urma suspin...
Si daca acum, in fiecare seara, cand suna clopotul la Baratie, Finulet
se strecoara pe langa uluce si intra pe portita de din dos in curtea
presedintelui: vine sa-si aprinda faclia mintii la razele ochilor unei
copile.
*
Toata casa e a din temelie pana in crestet de flacari mari,
care se zvarcolesc si falfaie ca niste steaguri. E un viscol ingrozitor,
zapaceala e la culme. Locul stramt — pompele abia se pot misca — o
imbulzeala care impiedica orice lucrare folositoare. Doamne si barbati
in haine de bal, toata lumea alearga de la balul Crucii Rosii la locul
sinistrului. Intr-o parte un grup mai indesit, oameni care dau ajutor
sotiei presedintelui, lesinata. Strigate nesocotite, trambite care suna
asurzitor — si pe deasupra tuturor zgomotelor, tipatul neintrerupt al
guvernantei: “Fetita! fetita!”
In vremea asta un om s-a repezit in sus pe scara inflacarata si, cu
tot fumul, cu toata vapaia care il biciuieste, aparandu-si fata cu bratul
stang, inainteaza cu pas sigur spre odaia copilei. La capatul coridorului
e un vartej de foc. Fara o clipa de indoiala trece prin el. Aci la dreapta
e usa odaii. O deschide. E intuneric, nu se vede nimic. Vantul ii
smuceste usa si o tranteste cu putere, de se cutremura casa. Dar
inaintand pe dibuite, a dat cu mana peste o cutie de chibrituri de pe
masa. Aprinde unul: acolo, pe scanduri, la picioarele patului, cu fata
in sus, numai in camasuta ei de copil, zace fetita. El aprinde o luma-
nare, ia fetita, o infasoara in plapuma cu pericolul de a o inabusi, si
se intoarce. Dar de trantitura usii a sarit clanta. Clanta! Unde e clanta?
Zadarnic se intoarce cautand pretutindeni, clanta nu e nicaieri. Atunci
sare la fereastra, sparge geamul cu pumnul si striga din rasputeri: “O
scara!” — Nici un semn de ajutor. Se intoarce iar la usa, lasa legatura
jos si incepe a lovi cu piciorul in usa, lovitura dupa lovitura, in ritmul
zvacnelilor din tample. Ivarul sare, dar usa, suflata de vantul care
aduce cu dansul un manunchi de vapaie, izbeste inauntru si loveste
pe om in frunte. O clipa sta ametit de lovitura; apoi se apleaca, ia
plapuma cu fetita, si iarasi prin flacari, cu hainele aprinse, orbit de
fum si de sangele care-i curge din rana de la cap, o porneste inapoi,
inadusindu-si tipetele care-i dau navala in gatlej. Dar e scris sa scape.
Iata scara. O fi incetat vantul ori s-o fi inchis usa prin care sufla, caci
aci focul arde linistit si maret. Linistit si maret coboara acum si omul
scara, dezvelind cu grija copila de plapuma care o inabusea.
Cand peste o clipa e in curte, desi cu fata plina de sange, il recunosc
toti. Guvernanta ii smulge din brate copila, lipsita de cunostinta, dar
scapata. El lasa sa i-o ia, inainteaza doi pasi, apoi cade, intai in
genunchi ca pentru o rugaciune, apoi pe partea dreapta...
A patra zi Vestea, ziarul local, publica in intregime singurul discurs
cu adevarat frumos pe care l-a rostit vreodata Alexandru Moinescu,
discursul de la inmormantarea lui Radu Finulet.
Autor: Povesti
Poezia SMINTEALA LUI RADU FINULET de Povesti
|
