SPERLA VOINICUL
Asa il chema pe feciorul unui imparat de demult: Sperla. Eu, cand
am auzit povestea asta, tare m-am minunat de numele feciorului si
drept la bunica-mea m-am dus si-am intrebat-o, dar bunica m-a
indreptat la bunicul si bunicutul, luand zodiacul de pe coarda, a
cercetat cu de-amanuntul toti sfintii si sfintisorii anului si de numele
lui Sperla tot n-a dat. Ci numai intr-un tarziu, stergandu-si bunicul
ochelarii si punand zodiacul la loc, isi dadu cu parerea ca cel fecior
de imparat trebuie sa fi fost mare zacas1.
Ca ce-i sperla decat jaraticul focului potolit si cum sa se cheme cel
care sta pururea-n vatra focului, vanturandu-i cenusa cu clestele, decat
Sperla! S-atunci m-am luminat si mi-am zis ca de buna seama ii asa.
Si daca-i asa, apoi trebuie sa pricepem si pricina pentru ce-i placea
lui Sperla sa se scalde-n balta cu gastele si cu ratele si sa se tavaleasca
apoi in glodarie, alaturi cu purceii!
Acestea le spusei ca sa intelegeti si altaceva: anume, pentru ce era
urgisit Sperla de imparat si de toti curtenii lui si socotit ca o pacoste,
buna numai sa incurce pe altii. Cui semana nu stiu, ca imparatul si
imparateasa erau oameni ca toti oamenii si cei doi frati mai mari atata
aduceau cu Sperla, cat aduce ziua cu noaptea si nici atata. Aceia erau
brazi, nu altceva, voinici, sa franga pamantul in doua, si mintosi, sa-ti
spuie pe degete tainele lumii.
Si stand asa lucrurile, vine intamplarea!
1 Lenes.
Imparatul avea, ca tot crestinul, ogorul lui, unde-si semana, toamna
si primavara, cum semanam si noi cand avem unde, care secera vara,
cum seceram si noi cand avem ce. O osebire mica numai: in ogoarele
noastre mai creste si palamida ori neghina, mai face cateodata graul
taciune si nu ca-n ogorul imparatesc, unde graul avea pai de aur si
spicul boabe pe pietre nestemate, la care cu mare greutate puteai privi!
Ii mergea tare bine imparatului si-n scurta vreme s-a vazut romanul
cu gospodarie asezata, cu vite la saivane, cu patulele si cosarele pline
si cu paralute puse de o parte pentru Doamne fereste ce nevoie.
Norocul lui, ca ce sa zic eu? Dar vezi, norocul mai da cateodata si pe
laturi; trece de la mine la tine ori, ocolindu-ne pe amandoi, se duce
pe pustiul dracului.
Intr-o buna dimineata se trezeste imparatul cu mahnirea-n coasta.
Chiu si vai! Ce-i? Mare comédie! Aleu! Dar cum? Uite, asta-noapte,
cine si cum nu se stie, a venit ca din pamant si-a pascut ogorul
imparatesc! Nu ma omori! Asa! Dar pazitorii ce-au facut? Parca ei isi
pot da cu mintea!
Si in anul acela, toate i-au mers imparatului pe dos.
— Ce ma-nvatati sa fac, oameni buni? intreba imparatul pe sfetnici.
Si sfetnicii, felurite capete, felurite raspunsuri.
Unul:
— Apoi, sa chemam pe vladica sa faca slujba.
Altul:
— Eu as zice, marite imparate, sa nu mai sameni de alt an, si pace!
Iar imparatul:
— Vra sa zica, de frica soarecilor, sa dam foc caselor!
Si tocmai la sfarsitul sfatului se scoala unul mai adus la minte si
graieste atata:
— Imparate, paza buna trece primejdia rea!
Amin! Dar cine focul negru sa pazeasca? Eu, stiu ca nu, si nici
dumneavoastra, ca noi destula bataie de cap avem cu nevoile noastre.
Atunci cine dara?
Si iata, se gaseste feciorul cel mai mare al imparatului. Ca el apara
ogorul si pace!
— Bine, dragul tatii, ii zice imparatul, pleaca si vezi ca la noapte
se implineste anul de cand cu intamplarea. Si pornit a fost feciorul
imparatesc la mare isprava, imbracat in zale din cap si pana-n picioare,
cu buzdugan greu in mana si tolba cu sageti inveninate la sold, sa
rapuie dusmanul ogorului imparatesc, si mai multe nu!
Si toti ai curtii puneau mare nadejde in imparatul lor de maine,
dar vezi, mai este-o vorba: la parul laudat sa nu te duci cu traista
prea mare!
Pe mine, zau ca-mi vine sa m-apuce rasul! Si daca ar sta unul dintre
dumneavoastra sa ma intrebe de ce, apoi a vedea din firul povestii.
Se duce voinicul cela in mijlocul ogorului, isi face loc si dos la
umbra unui spin, ca vanatorul care sta noaptea la panda, isi face culcus
pe iarba moale, trage o roata cu ochiul imprejur, isi dezbraca cojocul
si-l pune capatai si se intinde la pamant, ca un strajer vrednic ce era.
Sta asa cu ochii deschisi si numara stelele pe cerul lui Dumnezeu, si
sta, si privea, si astepta, si cam la un ceas din noapte, iaca aude la
cativa pasi de dansul: tar-tar, tar-tar!
Mai, deodata parca s-a simtit pe alta lume: balamalele i se muiasera
si-un nod i se pusese in furca pieptului, gata sa-l inece.Pune mana la
tolba, scoate o sageata, o pune pe coarda, o intinde si sta sa traga. In
cine? In cel care taraia alaturi cu dansul. Si cum era pesemne luna
frumoasa, iata vede voinicul un soricut mititel, si cum il vede, ii striga:
— Stai sa te ucid!
— Ba nu ma ucide, mai!
— Ba stai sa te omor, ca tu mananci holdele lui tata-meu!
Ei, se-ntelege, soricelul zvac! in tufa si din tufa la un stanjen in
pamant, ca nu era el prost sa-si puna mintea cu odrasla imparateasca.
Voinicului ii venira din nou boii acasa, se mai scula, se mai uita, si
socotind primejdia trecuta, se-ntinde din nou la pamant, si Dumnezeu
sa-l ierte!
Bun!
Acuma, dumneavoastra stiti, ori poate nu stiti despre cele doua-
sprezece iepe ale vazduhului, care umbla noaptea pe unde vor,
calauzite de-un armasar nazdravan. Iepele si armasarul ista fac multe
rautati pe lume si nimeni nu le poate sta impotriva, din pricina ca
odata cu pornirea lor se rascolesc si vanturile dulci. Si nimica pe lumea
asta nu adoarme pe om ca vantul cel dulce. Si asa, in noaptea ceea,
cand feciorul de-mparat pazea ogorul cu holdele de aur, cand se
starnisera vanturile dulci si pornisera la drum cele douasprezece iepe
cu armasarul in frunte, s-a intamplat ce s-a intamplat si-n anul trecut.
Ca vedeti, dormind asa voinicul si visand ce-o fi visat, s-a fost trezit a
doua zi, cand a vazut campul netezit ca de-o coasa. Atunci si-a pus
mainile-n cap de bucurie si-a pornit spre curte, ca sa vesteasca si pe
imparat.
— Ei, fete-logofete, frumoasa ti-i isprava?
— Da, frumoasa, nevoie mare! Iaca asa si asa — cu soarecele si
cate prapastii, toate!
Pe urma, suparari din mila lui Dumnezeu, dar si-o seama de
nadejde in cel de-al doilea fecior, pentru la anul!
Mare lucru si nadejdea asta, zau! Da eu nu-s vrednic sa m-afund in
tainele lumii, ci va spun scurt ca si voinicul de-al doilea a scrantit-o!
La al treilea an, zarva mare si-ngrijorare, ca iar va sa manance
naiba holdele imparatesti, iar tulburare grea ca n-are cine sa-ncerce
de paza pe noaptea aceea. Sfara-n tara si ravase prin orase, ca cine s-a
afla si s-a-ncumeta, zece galbeni va avea, afara de-un rand de straie
si alte daruri mai maruntele.
Se duce unul, se duce altul, dar cum afla de cele petrecute mai
inainte, povestea cu soarecele si cate toate, da si camasa de pe dansul
si porneste inapoi.
Ma duc si eu la imparat si-i zic:
— Inaltate imparate, iaca asa si asa, sa te fac eu cu holde!
Iar imparatul de colo:
— Cum?
— Asculta. Noi in Moldova noastra, cand simtim ca lanurile ni se
prapadesc, au de pasarile cerului, au de soare, au de seceta, ne apucam
si le cosim mai inainte de vremea secerisului si le facem nutret la
vite. Maria-ta, de ce nu le cosesti, sa te-ntelegi macar cu paiele?
Iar imparatul, din nou, dupa ce sta oleaca pe ganduri:
— Apoi, asta aveai de spus?
— Asta!
— Daca-i asa, drum bun sa-ti dea Dumnezeu: multe plecaciuni
neveste-tei si feciorilor si tuturor celor din satul tau si lui voda al
vostru, daca cumva te-ntalnesti cu dansul!
Iar eu:
— Sa te las sanatos, marite imparate, si s-auzim de bine!
O nimerisem cam rau, batusem atata pustiu de drum de florile
marului, dar mi-am zis: atata m-am priceput, atata am facut. Gata!
Ce s-a mai intamplat pe urma, n-am aflat decat incoace tarziu. Si
uite ce. Tocmai in seara cu primejdia, iaca si Sperla in fata imparatului,
cu rugaminte sa-l lase si pe el sa pazeasca ogorul.
— Ptiu, drace! Piei din fata mea! striga imparatul.
— Lasa-ma, tatuca, lasa-ma, zau lasa-ma!
— Fugi, diavole, dinaintea mea, ca se-ntampla moarte de om!
— Da zau, tatuca, ca uite, de nu ti-oi da eu graul de aur pana la
fir maine in zori de zi, sa nu-mi zici pe nume.
— Ei, bata-te para focului de Sperla, sa te bata! Sa pazesti tu graul?
— Eu!
— Hm! rade imparatul, facand voie de nevoie si haz de necaz.
Si de lasat, nu l-a lasat, dar nici altul nu s-a gasit sa mearga si sa
pazeasca. Iar neaflandu-se nimeni, Sperla voinicul se furiseaza singur-
singurel in amurgul serii si se-asaza par in mijlocul ogorului, tocmai
langa tufa unde strajuisera si ceilalti doi natafleti mai mari.
Trece iarasi ca un ceas din noapte, si Sperla aude: tar-tar, tar-tar!
Se uita si vede soricelul, si cum il vede, baga mana-n buzunar si scoate
niste faramituri de mamaliga. Si cum le scoate, le-ntinde soarecelui
pe palma:
— Na, mititelule, si papa, na si nu fi prost! Vino si ospateaza-te
oleaca!
Da soricelul, crezand ca are de-a face tot cu cel de an si de antart,
gata sa fuga.
— Na, mai, de ici si nu te teme! Vino, ca-ti dau si o picatura de
vin si pe urma oi sta de vorba cu tine, ca tot mi-i mie urat singur!
La-nceput soarecele cam stramba din mustati, dar dupa alta
rugaminte isi facu coada covrig si s-apropie de voinic. “Bine te-am
gasit sanatos!” “Bine ai venit sanatos!” “Cum o mai duci
cu traiul?”
“Multumesc lui Dumnezeu”. Ia soarecele o faramatura din palma lui
Sperla si se linge pe bot. Vedeti si pricepeti ca el nu era deprins cu
bunatati de casa si de aceea ii parea mai buna mamaliguta decat
grauntele scuturate pe ogoare.
Dupa ospat, face Sperla siretul mana gavan, toarna trei picaturi
de vin din plosca si-o intinde soricutului. Dihania scoate limba de si-o
uda si: “linchi-linchi”, soarbe cele trei picaturi de vin.
— Bunu-i, vere?
— Bun, daca mai ai, — soarecele de colo.
— Cum sa nu!
Si iarasi soricelul isi mai uda limba cu trei picaturi, si alte trei si
alte treizeci si trei, pana cand prinde afurisitul la ureche. Da, ca omul!
Acuma, soarecele are chef nevoie, stramba din nas, isi suge buzele
si mustatile, se ridica in doua picioare si se sprijina in coada, se da
peste cap si canta:
Bunu-i vinul, bine-mi place,
Nu stiu viei ce i-oi face!
— Lasa, mai, nu purta grija viei, ca are cine; mai na si mai soarbe
ceva apa de sapa si stai colea sa te-ntreb un lucru! Asculta! stii tu
comédia cu ist ogor al tatii?
— O stiu.
— Ei, si ce crezi ca-i de facut?
— Ce sa cred! Apoi, usoara treaba: mai da-mi o lingura din plosca
si ti-oi spune!
Sperla Voinicul il cinsteste, iar soricelul il pune la cale. De incheiere,
alta cinste sanatoasa. Si zice soarecele:
— Acuma stii ce-i de facut: baga bine de seama, ca eu ma duc la
culcare; ma cam ia parca oleaca de ameteala de dupa ceafa si-mi vine
tot sa cant. Ma duc, da dumneata baga de seama. Noapte buna!
— Noapte buna, si inca ceva: daca mi-a iesi treaba in plin, mai
abate-te pe la mine, asa cand n-ai treaba!
Si de-acu, vorba scurta. Pe la miezul noptii, simte Sperla aburind
vantul cel dulce. Voinicul intra-n tufa si asteapta. Daca i se lipesc ochii
de somn si capul i se darama inainte, spinii de tufa il inteapa si Sperla
ridica din nou capul si deschide ochii. Si iar, si iar. Si neputandu-l
dobori somnul, statu treaz pana-n crucea noptii, cand cobori din
vazduh armasarul cel nazdravan cu cele douasprezece iepe salbatice.
Sperla , nici una, nici alta, hat la armasar si-l apuca de capastru.
— Stai, ca te ucid!
— Ba nu ma ucide. Na-ti capastrul si da-mi drumul, ca m-oi duce
cu iepe cu tot de unde am venit, iar ogorul ti-a ramane intreg. Pe
urma cand ii avea nevoie de mine, scutura-l si eu ti-oi fi sluga cre-
dincioasa.
Isprava-i gata. Sperla ia capastrul si porneste acasa, iar acasa se-
ntinde pe vatra si adoarme dus ca sa se scoale tocmai incolo, tarziu,
cand il trezeste foamea.
Toata lumea bucuroasa peste masura de bucuria imparatului.
— Scoala, Sperla, voinicul tatei voinic, scoala-te de pe vatra si vino
de pranzeste la masa de cinste! Iaca, straie frumoase ti-am facut si
loc in dreapta mea ti-am dat! Haide!
Da Sperla tot lenos, de-i mirosea urma! Se-ntinde si casca sa-si
deznoade falcile, se duce la masa, mananca, bea si se veseleste si
asculta laudele tuturora.
Nu trece dupa asta multa vreme si iata ca o pasare frumoasa, cu
penele de aur, canta fara curmare in gradina castelului imparatesc.
Ce sa fie cu dansa, nimeni nu-si putea da cu parerea, ci numai Sperla,
uitandu-se la ea si ascultandu-i cantarea cu-nteles, se imbraca frumos,
scoase capastrul armasarului din lada si-l scutura.
Si cum il scutura, armasarul ii statu inainte. Sperla incaleca pe
dansul, ii dadu pinteni si intr-o clipa pasarea maiastra era in bratele
voinicului. Nu pasare, mai, ci fecioara prea mandra, cum sa cautati
voi in tot cuprinsul lumii si tot nu aflati! Nu ti-ar fi venit sa te uiti la
dansa, asa de chipesa ce era. Azi mai aud ca si plina de intelepciune
se afla, dar asta n-o stiu.
Vorba e ca Sperla i-a placut si fata lui Sperla, ca altfel ce-ar fi cautat
dansa la castelul imparatesc? Si nici voinicul n-ar fi zburat dupa dansa.
Feciorul imparatului n-a mai cautat sa stie nici de unde-i, nici cati
ani are, nici despre foaie de zestre n-a mai luat vorba, ci numai atata
i-a grait:
— Mergi cu mine?
— Merg!
— Blagosloviti-ne, tata si mama!
— Dumnezeu sa va blagosloveasca!
Si luati au fost. Vladica le-a pus pirostiile in cap, eu si cu nevasta
mea le-am tinut lumanarile si pe urma, nunta la catarama! Si la nunta,
masa; si la masa, eu intr-un cap, imparatul in celalt, mirele si mireasa
la mijloc, iar in fata lor, soricutul din poveste.
Si sa credeti de buna seama ca-i asa, ca daca n-as fi auzit si daca
n-as fi vazut toate cele de pana aicea, cum as fi putut sa vi le insir?
Mai, nu va uitati ca-s ca vai de mine! Am fin imparatesc, sa stiti, si sa
va fereasca sfantul sa-mi faceti vreun neajuns, sa-mi mancati vreo
brazda de pamant ori sa-mi furati vreun pui de gaina, ca v-ati dus!
Zilele iestea l-astept sa-mi vie cu colacii, dupa cum ni-i obiceiul.
Cum mi-a veni, am sa va chem, sa veniti si sa-l vedeti si voi, iar pe
urma v-oi mai spune din ce-oi mai putea sa aflu si eu de la Sperla
Voinicul, ginere imparatesc si imparat maine-poimaine!
Autor: Povesti
Poezia SPERLA VOINICUL de Povesti
|
