TATA

Autentificare

Parola?  Creare album poezii Publicati poeziile online. Ultimele adaugari "Sa-mi spui..." Introspectie in inalt Antiprimavara A fi (actor pe scena vietii) Fara (uni)forma Total autori 184

de Emil Garleanu
— Te miri de ce ma gasesti mahnit? ma intreba prietenul
meu, in ochii caruia cautam cercetator.
Iar dupa catava vreme adauga:
— Mi-au plecat toti copiii la tara. Am ramas eu cu nevasta.
Dupa ce spuse acestea, cazu pe ganduri. M-am uitat din
nou in ochii mari, adanci, umeziti de stropul lacrimii sfaramat
in repedele clipit al genei. N-am mai spus nici o vorba. Ma
gandeam la omul acesta potolit, multumit in mijlocul alor
lui, langa nevasta pe care o iubea mai presus de orice, alaturi
de copiii fara de care nu putea trai. Ce rar se gasesc oamenii
acestia si cat n-am da sa schimbam, macar pentru un an din
traiul lor, intreaga noastra viata ravasita, viata cu zilele
spulberate de catre furtuna dorintelor si placerilor neizbutite.
Ma uitam cum a doua lacrima rasarea iarasi ca un bob de
margaritar, in scoica de sidef a ochiului. Prietenul imi vorbi:
— Tu, care esti singur, dragul meu, nu vei intelege mah-
nirea mea. Ai venit acum la mine, peste catava vreme te
vei intoarce iarasi intre cei patru pereti ai odaitei tale
linistite, intre lucrusoarele puse si ramase la locul lor de
zile, de saptamani intregi. Nici o schimbare nu vei gasi —
aceiasi salcami de la fereastra, aceleasi strigate pe ulita, la
acelasi ceas, aproape aceleasi scrisori saptamanale, si, rar,
aceiasi prieteni care, fie vorba intre noi, nu prea sunt legati
sufleteste cu viata ta de cunoscator al multor lucruri... Tu
esti singur, esti deprins cu lancezeala aceasta, care pentru
mine e ucigatoare. In casa noastra trebuie sa tresalte viata,
s-o simtim. Uita-te imprejur: pentru ca sunt la birou, sa luam
de pilda cutitul acesta de os; ieri, nu mai departe, nu l-am

gasit la locul lui; l-am cautat un ceas, imi trebuia sa tai o carte,
si de-abia l-am aflat, stii unde? colo, sub vraful cela de carti. Il
ascunsese Sandi. Si de cate ori am nevoie, de atatea ori il caut.
Ma necajesc, nu-i vorba, dar cu cata bucurie tin cutitul in mana
cand stiu ca s-a jucat Sandi cu dansul. Clopotelul cela de langa
mana ta — lasa-l, lasa-l acolo, a capatat el si alte trantituri,
nu ca aceea ce poate sa i-o dai fara voia ta — clopotelul acesta
ma trezeste intotdeauna dupa pranz, cand de-abia atipesc dupa
munca grea a diminetii. Dar cum manusita lui Sandi e departe,
azi, vezi tu, clopotelul parca nici nu mai e, iar eu, pentru ca
stiam ca nu o sa fiu trezit, nici nu m-am culcat. Sa vad cate
ceasuri sunt: sunt patru si jumatate. Peste cateva clipe ar trebui
sa soseasca Puiu de la scoala. Parca-l aud: tranteste portita, isi
arunca tasca pe biblioteca din sala, apoi se repede ca o furtuna
sa ma sarute. Si nu-mi loveste auzul dupaitul, pe scari, al lui
Vasilica, dupait de ursisor plin de viata; imi lipseste aratarea,
asa, din senin, a Miei, cu palaria ferfenitita, la o parte,
crezandu-se tare cocheta, cu intreg buclucul de hartii si poze
subtioara, cu zambetul cela strans, ca intr-un degetar de argint,
in gropita de la coltul gurii. Vezi tu, acestea imi lipsesc... Apoi
se uita intr-un colt: Uite, Mia si-a uitat tot buclucul despre care
ti-am vorbit. Si cat l-a cules, si l-a asezat, si l-a bataturit! O sa
i-l trimit chiar azi. Stransura asta de hartii e cea dintai gos-
podarie a ei, gospodarie care o sa pregateasca pe cea de maine,
cea temeinica, la casa ei de femeie harnica si cinstita... Daca
ar da Dumnezeu sa o vad asa!... Dar sunt bolnav... Cam slabit.
La gandul unei asa de mari fericiri, nelinistea de acum se
schimbase pentru dansul intr-o boala grozava, de care n-ar fi
putut scapa. Am cautat sa-l linistesc.
Deodata isi aminti ceva.
— Hai, imi zise, sa-ti arat un lucru.
In odaia de alaturi, intr-un sertar incuiat, pastrase tot felul
de amintiri ce se legau de viata celor patru copilasi ai lui.
Marturii de botez, cordelute, jucarii. De sub un vraf de hartiute
scoase un caiet.

— Uite caietul lui Puiu, caietul din clasa a doua primara
(acum a trecut in liceu, imi adauga cu mandrie, ca si cand n-as
fi stiut despre aceasta). Vezi ce bine scria de pe atunci? Dar baga
de seama. Uita-te cum a sris cuvantul „Tabla“, si priveste, ici,
mai departe, cum a scris „Tata“. Cu cata rabdare si iscusinta e
asternut T de la „tata“. Priveste bine cu cata mladiere, alintare
copilareasca e traganata coada literei in jos, ca bratul lui cand
ma apuca de dupa gat sa ma sarute. De multe ori, in astfel de
lucruri mici, neluate in seama, se ghiceste tot sufletul unui copil.
Prietenul inchise caietul, se mai uita inca o data, peste
tot, in sertarul din care se imprastia nu stiu ce mireasma
umeda, patrunzatoare ca mirosul florilor de tei, apoi il inchise,
puse cheia in buzunar si ne intoarseram amandoi in birou.
In astfel de clipe cineva trebuie lasat singur — singur cu
gandurile lui. Astfel de induiosari au ceva din poezia plimbarilor
ascunse in serile pline de mirosul crinilor ce tanjesc, singuratici
si mandri, pe tulpinile lor inalte. O privire, o vorba — care
niciodata nu poate fi la locul ei — imprastie tot farmecul acestei
suferinte curate si rare. M-am sculat sa plec, dar prietenul,
impotriva asteptarii mele, imi puse mana pe umar si ma opri:
— Ce rau imi pare ca tu, cu sufletul tau duios, n-ai putut
inca simti iubirea de parinte. In legatura cu asta, urma el, o
sa-ti povestesc ceva. Sunt de atunci vreo sapte ani. Puiu avea
trei ani. Sa stam.
Ne asezaram iarasi pe scaune, la locurile ce le avuseseram
inainte; prietenul meu isi sprijini cateva clipe fruntea in palma,
apoi lasa sa-i cada mana si incepu:
...Plecasem intr-o lunga calatorie, numai eu cu copilul, cu
Puiu. Sunt rastimpuri cand, alaturi de un copil sau nevasta,
pornesc sa ratacesc in lume. Tu stii. E o patima. Cum as fi
calatorit si acuma, sa fi putut! Pe drum, intre straini si locuri
necunoscute, pacea te invaluie mai usor; privelistile frumoase
— muntii, apele, satele pierdute in ceata, departe in clinurile
muntilor acoperiti de paduri intunecate — iti usureaza inima,

iti racoresc sufletul ca aripa unui vant ce se strecoara intre piept
si faldul hainei care te inabusa. Asa sunt calatoriile. In anul
acela am cutreierat Italia. Doua luni de zile am alergat de la
un oras la altul, de la mare la uscat si iarasi la mare. Minunile
de arta, in muzee sau prin manastirile ascunse, ca niste comori,
prin munti, toate mi-au furat din privire si din suflet. In urma
unei asemenea calatorii te simti obosit si doresti sa te intorci
cat mai repede in casuta ta mica, cu lucruri de toate zilele,
cu o altfel de poezie, pe care sufletul o poate cuprinde. De
cate ori nu ai simtit tu cat de marginit ti-i sufletul, cat de putin
poate incapea intr-insul! Asa eram eu atunci; si am fugit din
Italia, am fugit pe coasta Dalmatiei, intr-un oras vechi, pe
zidurile caruia vremea s-a scurs, de veacuri, ca apa pe o stanca
ce n-a putut-o clinti din loc. M-am dus in Ragusa. N-ai fost? Sa
te duci indata ce-i putea. Trebuie sa vezi zidurile acelea
mucegaite, pe care petele de rugina par niste ochi insangerati,
si-n fata carora parca ai vrea sa pari mai mare decat ceea ce
esti in stramta ta haina de om modern. Trebuie sa calci pe
treptele inguste, sapate in munte de cine stie ce maini, sa treci
pe sub portile intunecate si umede de racoare, sa privesti din
pervazul lor marea intinsa, sa privesti insula smaltuita in verde
si sa te lasi incins de fasia vantului inecat in mirosul amar de
olendri, ca sa intelegi tot farmecul neasteptat al acestui loc.
Nicaieri n-am vazut marea mai albastra ca aici, nicaieri n-am
simtit, mai puternic, legatura sufletului meu cu nemarginirea
de apa ce tresalta vesnic, alaturi de tine, intinzandu-ti bratele
sa te ia la sanul ei. Nu stiu de ce, dar de cand am vazut marea
la Ragusa, nu mi-am putut inchipui altfel moartea decat ca un
val albastru ridicandu-se domol, ca sa-ti cuprinda mijlocul si
sa te adoarma... Am stat o saptamana, si poate as mai fi ramas,
de nu ma alunga, langa ai mei, o intamplare ce ti-as fi spus-o
mai repede daca nu ma oprea amintirea acestui oras.
...Intr-o seara am luat pe Puiu si-am pornit spre port. Ma
dusesem sa vad escadra engleza, care venise chiar in dimi-
neata aceea si ancorase in rada. E ceva neobisnuit privelistea
unor vapoare mari cat niste cetati, clatinate manios de valurile

unei mari infuriate cum era Adriatica atuncea. Am privit catva,
dar pentru ca furtuna se intarea, cerul se acoperise deodata de
nori grosi si de langa cuirasate incepusera sa se desprinda barci
ce aduceau pe marinarii invoiti in port, m-am intors inapoi. N-am
apucat sa fac nici un sfert din cale, si o ploaie rece, o ploaie
biciuitoare incepu sa cada. Am intrat cu Puiu in cea dintai
carciuma ce ne-a iesit in cale. Se innoptase, un baiat aprinse
lampa unsuroasa atarnata de mijlocul tavanului, si am cerut o
cafea. Asteptam sa steie ploaia, dar ea se intetea pe fiecare clipa,
iar de departe veneau bubuiturile inabusite ale valurilor ce se
spargeau de tarmuri. Cum ispravisem de baut cafeaua si cautam
sa patrund ceva pe deschizatura inecata in umbra a ferestrei,
deodata se deschide usa si, intr-un zarvat grozav, intra, unul dupa
altul, vreo treizeci de marinari englezi. Mesele nu le-ar fi ajuns,
poate nici vinul, ma gandeam eu, cand din mijlocul lor se
desface un fel de urias barbos, ros la fata, si se indreapta catre
masa mea. Ce e dreptul, am simtit un fior; repede, ca o clipire,
mi-au trecut prin cap toate amintirile grozave despre acesti lupi
ai marilor. Vroii sa ma ridic, sa plec, dar, in aceeasi vreme,
uriasul se apropie, se pleca, lua pe Puiu in brate si, in spaima
mea, il ridica cu furie de doua ori pana in tavan. Apoi il saruta
apasat pe amandoi obrajii, imi facu semn sa n-am frica si, in
limba lui, pe care credea ca nu o inteleg, cu un glas cald ce
tremura, incepu a numara, lasand mana, odata cu fiecare numar,
de sus pana aproape de dusumea: „Unul, doi, trei, patru, cinci“.
Si arata ca sunt ai lui. Avea cinci copii, departe, acasa. Se mai
uita inca o data la Puiu, in ochi ii stralucira doua lacrimi, si,
scotand un strigat cu o adancime de durere ce nu se poate
descrie, se arunca spre usa si se facu nevazut.
In carciuma se intinse tacerea. Ma inabusi plansul, luai
pe Puiu in brate si iesii afara. Ploua mereu. Marea spumega
in urlete, iar departe, in invalmasagul valurilor, felinarele de
pe catarge sclipeau ca niste ochi ce nu puteau adormi de dor.
Am plecat de la prietenul meu cu sufletul strans la gandul
ca, acasa, nu ma astepta nici un copil sa-l pot saruta.