TOVARASII

Autentificare

Parola?  Creare album poezii Publicati poeziile online. Ultimele adaugari "Sa-mi spui..." Introspectie in inalt Antiprimavara A fi (actor pe scena vietii) Fara (uni)forma Total autori 184

de Emil Garleanu
E inca intuneric. Pamantul e jilav de roua, si brazdele,
rasturnate, in ajun, de catre fierul plugului, miroase a proaspat.
In vazduh, o rata salbatica zboara, furisandu-se, macaind
speriata, ca alungata de glont. Pe o gramada de coceni,
plugarul, ramas peste noapte in camp, doarme invelit cu niste
saci; si mai incolo, boulenii treji, Duman si Joian, stau
cuminti, cu gaturile intinse, asteptand jugul. Dar departe, in
sat, incep sa cante cocosii, caci zorile prind sa mijeasca.
Lumina se cerne din ce in ce mai deasa, si-n vreme ce cununa
cerului se lumineaza, pe pamant se deslusesc toate: satul;
incolo, pe coasta, ca urnita din loc, padurea; in fund, dealurile
gemene unul dupa altul, ca pe o scara.
Si-n cea dintai clipa de revarsare a luminii, grija, care
taraie in urechea plugarului ca un greier, il scoala. Omul
arunca sacii la o parte, sare in picioare, isi freaca ochii cu
dosul mainii stangi si cu dreapta isi indreapta salele. Apoi
porneste spre boi. I-a injugat... Slabi, de li se vad coastele ca
niste arcuri sub piele, boii isi incoarda muschii, isi potrivesc
bine cerbicea in jug si pornesc, implantandu-si picioarele ca
niste tarusi de otel. Si cum merg asa, aud din urma fasaitul
cutitului cum intra in pamant ca intr-un miez de paine, iar,
uneori, glasul plugarului, cum ii indeamna si-i indreapta
parinteste:
— Cea, Duman, tata!
Ei il asculta ca niste copii; si, mereu, dara neagra a brazdei
se deapana de la un capat la altul al lanului ca pe un mosor.
Se lumineaza incet, incet, in pas cu boulenii parca. E
liniste. Un stol de grauri se lasa, piezis, in apropiere. Razele

soarelui isi scutura, tremurand, praful de aur in aer. Si boii
simt, dupa cum e purtat plugul de coarne, ca puterile stapa-
nului au mai slabit:
— Hais, Joian, tata!
Iar la glasul lui, raspunde, ca din niste dumbravi inflorite
in adancuri, ciripitul gadilitor al ciocarliei...
E cald. Pamantul parca fumega. Grumazul lui Duman
prinde sa luceasca de sudoare; jugul il frige. Si din urma glasul
mai maniat al stapanului il zoreste:
— Hai, Dumane, hai!
Boii nu trag nici mai tare, nici mai incet; caci cunosc ei
cuvantul nerabdator si necajit al stapanului. Pasesc linistiti,
intelepteste, si in ochii lor cuminti si negri parca se rasfrange
si mai tare fata neagra a pamantului scormonit de plug...
S-a incalzit de tot. Soarele frige. Duman parca isi simte
picioarele tremurand, mai cu seama dreptul dinainte, in copita
caruia i-a intrat un piron mai acum catava vreme. Ii e sete.
Dar din urma glasul aspru acum al stapanului nu-i da ragaz.
Bouleanul e deprins, mai asteapta inca ceva; si nu intarzie
mult: o varga i se asterne pe spate, lasand o dunga peste pielea
uda. Omul tipa:
— Sireace, sireace! Manca-te-ar lupchii!
O albina, ratacita, se tine mortis de plugar si el o alunga,
infuriat, cu mana. Un graur s-a desprins de stol si s-a lasat pe
spatele lui Joian, care-l poarta, ingaduitor, ca pe-un prieten.
Iar inaintea plugului, ca un vornicel ce arata calea, un
cocostarc paseste agale, privind cand cu un ochi, cand cu
altul spre pamant, infigandu-si uneori ciocul.
— O-ahoo!
Soarele s-a infipt in crestetul cerului si de acolo dogoreste
vazduhul. Tarina e incropita, ca si cum ar fi turnat cineva pe
deasupra apa fiarta.
Boulenii rasufla din greu. Imprejurul gatului simt, ca o
zgarda de fier, urma jugului scos. Plugarul le-a dat o mana
de coceni, din care ei abia aleg cate unul. Un prichindel de

copil i-a adus si omului de mancare: o bucata de mamaliga
cu ceapa. Dar decat mancarea, odihna parca e mai priin-
cioasa. Omul face un sac mototol si-l pune sub cap.
Boulenii nu mai mananca; prichindelul le-a adus o oala
cu apa, in care nici nu le intra bine botul. Apoi raman asa,
cu puterile sleite, sub arsita soarelui. Graurii, cocostarcul au
zburat. Au ramas ei singuri in camp.
In dreptul lui Duman doarme plugarul, cu fata arsa, batut
de razele fierbinti ale soarelui, ale caror impunsaturi ii scot
broboane de sudoare. Duman se uita la dansul, si de la dansul
isi poarta privirea la umbra ce o arunca el singur pe pamant,
la umbra care parca se topise din el, de i se asternuse, moale
ca o ceata, la picioare.
Si parca intelege, parca simte, parca in mintea lui se face
deodata o lumina omeneasca: porneste cu pasi grei, se apropie
de stapan, pana cand il inveleste in umbra trupului lui trudit,
ca intr-o panza racoroasa. Apoi, cu ochii inchisi, bouleanul
ramane in soare, incremenit, cu genunchiul piciorului drept
indoit, gata sa urneasca iarasi plugul pe brazda.