UN OM
I. Al. Bratescu-Voinesti
Scaart! Se deschide poarta si intra, cine? A! minunat! in sfarsit, o
sa pot afla cine e figura asta noua pe care o vad de vreo catava vreme
in oras. De la poarta pana la chioscul in care stau e o bucata buna.
Vine incet, cu pasi marunti, cu ghiozdanul la subsuoara, facandu-si
vant cu palaria si oprindu-se din cand in cand ca sa admire florile. E
imbracat curat si cuviincios, dar nu-l poti privi fara sa-ti vie sa zambesti,
pentru ca e o nepotrivire nespus de hazlie intre micsorimea lui, figura
lui grava — par alb si cret cu carare la mijloc, barbison si mustati ca
zapada, mutra de ambasador — si umblatul pe jos cu un cogeamite
ghiozdan la subsuoara.
M-a vazut. Se opreste in pragul chioscului.
— Salut cu respect. Aveti de platit doua trimestre: ianuarie si
aprilie.
— ?...
— Eu sunt agent de perceptie. Nu v-as supara, dar ma sileste
perceptorul.
— Si cat e de plata?
— Optzeci si patru de lei.
Isi pune palaria pe scaun, iar pe masa ghiozdanul cat toate zilele,
pe care-l deschide ca sa caute condica de recipise si cauta, cauta
desfacand una cate una hartiile. In sfarsit, a gasit-o.
— Ma rog, nu s-ar putea sa platesc numai un trimestru?
— Cum sa nu! Sa va scot chitanta pentru un trimestru?
— Da.
Il poftesc pe scaun si-i intind calimara. El sta, isi pune ochelarii,
care-i desavarsesc infatisarea de diplomat batran; si incepe sa scrie
tacticos, aplecand capul cand la dreapta, cand la stanga.
Grozav as vrea sa stiu cine e omul asta. Chem servitoarea.
— Na, trimite sa schimbe hartia asta si, pana s-o intoarce, sa ne
aduci doua dulceturi.
Batranul ridica ochii de pe condica si mi-arunca o privire plina de
recunostinta; apoi, dupa ce a sfarsit de scris recipisa, in josul careia
si-a pus iscalitura complicata cu fel de fel de rotocoale si de puncte,
incepe sa-si faca vant cu palaria, uitandu-se de jur imprejur.
— Rai aveti aici, nu altceva.
Apoi dupa o lunga tacere:
— Frumos orasel.
— Dumneata nu esti d-aici?
— Nu. Eu sunt bucurestean.
— Pai cum de-ai ajuns aici agent de perceptie?
— Pacatele omului — altfel ce-o sa zic? —, dar n-am cuvinte
sa
multumesc si pentru bucatica asta de paine.
— Esti insurat?
Suspina adanc.
— Da.
— Copii ai?
— Nu, am avut.
Dupa o lunga pauza, in care vreme si-a luat dulceata, descoperind
ca printre celelalte hartii de slujba care-i umflau ghiozdanul era si o
gazeta in care era invelita o camasa curata si scrobita, am inteles ca
fac rau cercand sa-l silesc la destainuiri. Dar el si-a pus paharul jos si
a inceput incet, simplu, fara umbra de emotiune in glas ori in miscari:
— Eu n-am fost totdeauna asa cum sunt azi. Am fost negustor.
Pravalie ca a mea n-avea decat Stancu Becheanu si cu mine. Imi
mergea bine; dar mi s-a intamplat de mi-a murit baiatul de tifos... baiat
mare, saisprezece ani, voinic, premiul intai pana-ntr-a cincea gimna-
ziala. M-am imbolnavit si eu tot de tifos, boala grea, mai eram si cu
inima fripta... Am scapat, dar nu mai mergea, am ramas cu o slabiciune
la cap... Negustoria e grea, va sa ai mintea ascutita, a inceput si
concurenta. Am lichidat-o... mi-a ramas patruzeci de mii de lei!
Pacatele omului! Atunci m-au luat asta, cum ii zice... ei! bata-l sa-l bata,
d-a tinut axizele Craiovei... Si m-a luat si pe mine tovaras. Ce sa-ti mai
spun si cum sa-ti mai spun? A dat faliment si am ramas pe drumuri...
D -atunci, ma cunostea unul si altul, mi-a dat asa cate o slujbulita la
perceptie, la vami, iar la perceptie. Acum mi se suprimase postul si
m-a numit aici... Ale vietii... dar nu-mi e de mine. Barbat, cu slujba,
cu alergatura, mai te distrezi, mai uiti... dar nevasta-mea.. iarta-ma
Doamne si nu ma pedepsi! i-am prapadit zestrea ei, doua mii de
galbeni. Si sa ajunga ea, femeie cumsecade, pension, frantuzeste,
nemteste, mai rau ca o slujnica, acum la batranete... asta e buba vietii
mele. Si sa zici macar o data o vorba de carteala la ea... Nici una!
Singura gateste, singura matura, singura munceste ca o sluga. Iarta-
ma Doamne si nu ma pedepsi!... Vrea sa si spele. Zic: “Asta nu, prea
imi incarc sufletul; mai bine ma las eu de tutun”. De douazeci de ani,
tot trentele alea le carpeste, le innadeste, aia crescuta in belsug. Eu
ce sa-i fac? ca eu n-am leafa: remiza. Pe aprilie, acum la Paste, mi-au
venit de lei... D -aia zic, astept si eu sfarsit crestinesc si daca ar vrea
Dumnezeu si Maica Precista sa murim amandoi odata. S-o lasi asa...
singura... Saraca!...
A venit servitoarea cu banii. Isi primeste de lei, isi ia ghiozdanul
la subsuoara:
— Salut cu respect, si Dumnezeu sa va dea bine. Noi, perceptorii,
nu prea suntem primiti cu dulceata si cu cafea.
Se duce incet, cu pasi marunti si masurati. Aproape de poarta e o
loaza cu mixandre frumoase. Se opreste, le admira, se uita inapoi, se
codeste si, in sfarsit, se intoarce cu palaria in mana.
— Uite ce e. Nu va suparati. Dati-mi voie sa rup si eu doua mixan-
dre. Noi n-avem unde pune flori, o odaita, curte nu, nimica nu... Si
grozav ii plac mixandrele nevesti-mii.
Autor: Povesti
Poezia UN OM de Povesti
|
