VULTURUL SI PAINGUL
de Alecu Donici
Prin nouri, vulturul, spre muntele Ceahlau
Intinse zborul sau.
Pe cea mai nalta stanca a lui, el se aseaza
Si lumea dedesubt privind, se desfateaza.
Un sir de munti mareti, Moldova de o parte.
A ei campii, paduri, a ei frumoase sate!
Si ape: Bistrita, Moldova si Siret,
Pe sesuri vesele, se vad curgand incet.
— Sa fie laudat al tau, o, Joe! nume,
Pentru aripele ce tu mi-ai inzestrat;
Cu care ma ridic la inaltimea lumei,
Pe unde nimene a fi n-au cutezat!
Aceste vulturul rosteste bucuros.
— Da’ stii, prietene, ca esti laudaros!
Paingul de pe muschi atunce ii raspunde.
Dar uita-te de vezi: si eu sunt oare unde?
Se uita vulturul si vede, inadins,
Paingul langa el, cum mreaja a intins.
— De unde te-ai luat?
Intreaba el mirat.
Si cum te-ai tarait?
— Sa-ti spun adevarat,
Paingul au raspuns,
Pe coada-ti am venit,
Tu insuti m-ai adus;
Cu-a mea putere, eu nici as fi indraznit,
Iar de acum nu am de tine trebuinta.
Aici, statornica sa-mi fac vreau locuinta!...
El bine n-au sfarsit si un vartej de vant,
Cu mreaja lui cu tot, il sufla la pamant.
Cum socotiti si dumneavoastra;
Dar eu gandesc ca-n lumea noastra,
Sunt multi asemene ca si paingul meu,
Ce fara ostenele se trag in sus mereu,
De coada unui mare;
Si carora le pare
Ca singuri vrednicesc si ca li s-au cazut;
Cand spre caderea lor
Nu trebuie mai mult,
Decat un vantisor.
Autor: Povesti
Poezia VULTURUL SI PAINGUL de Povesti
|
