VULTURUL
de Emil Garleanu
S-a ridicat, deodata, din prapastia intunecoasa, umeda, a
muntilor falnici. Si, doritor de lumina, in aceasta dimineata
scaldata de soare, a intins aripile, ca o flamura, deasupra
brazilor batrani. S-a inaltat mai intai drept in sus, ca o sageata;
a strabatut vazduhul racoros, apoi a ramas acolo, s-a leganat
in aer, imbatat de placerea sa fluture la inaltime uriasa; a
plecat capul si a privit in jos. Pe campiile lucii, satele
imprastiate, ca grauntele, scoteau sclipiri repezi ca a prundi-
sului spalat de ape. Oamenii nu se zareau; deasupra, de-
desubtul lui, primprejur, nici o vietate. I se paru ca lumea
aceasta frumoasa, incantatoare, peste care primaverile se
astern cu spuza de flori, e a lui, a lui singur. Si, scuturandu-si
aripile, facu un ocol larg, suind si coborand prin aer. Apoi i
se paru ca ceva flutura mai jos, ceva mic, prea neinsemnat
pentru ca sa indrazneasca sa se suie pana la el: se repezi si,
in ciocul gata sa franga, prinse o pana cazuta chiar din aripa
lui. Zbura cu dansa, sus, sus, apoi ii dadu drumul si urmari
cu ochi stralucitori lunecarea usoara, ca pe o apa, a penei
care candva il ajutase sa se ridice.
Lua muntii in lung. Nici o boare de vant, nici un murmur
de ape care sa strabata atat de sus.
Si asa a mers pana dupa amiaza, cu ciocul deschis, inghi-
tind aerul in galgairi puternice, privind in toate partile cu
ochii lui ca doua scantei.
Obosi. Se cobori usor si se aseza pe varful unei stanci ce
tasnea in sus, goala, din stratul gros de muschi al muntelui.
Cum sta nemiscat, parea si el de piatra, parea ca-i coltul
ascutit al stancii incremenite acolo de veacuri.
Pe urma isi pleca in jos capul; in fund, in noaptea deschi-
zaturii adanci, taiata ca de pala unui zmeu, serpuia, sclipind
ca argintul, izvorul. Si i se facu dor de racoarea dulce a undei
serpuitoare. Salta si se repezi in fund; se lasa in voie sa cada
in apa; stropii reci il acoperira deodata, ca niste pietre scumpe,
si, intinzand gatul gol, bau indelung, insetat. Apoi isi lua iarasi
zborul pana pe stanca, sus, se lasa pe o coasta, intinse aripile
la soare si inchise ochii.
Adieri de vant il infasoara in valul lor. Aproape se trezeste;
prin pleoapa inchisa inca parca zareste un foc grozav, a carui
flacara incinge tot ul zarii. Se ridica. Departe, in nori
de sange, soarele apune. Muntii parca-s aprinsi, cerul arde.
Isi ia zborul, grabind spre cuib.
Se apropie, se lasa tot mai jos, deasupra muntelui, deasupra
padurii de brazi. Aceeasi liniste in tot ul firii. Mai are
putin; zareste prapastia spre care avea sa se coboare, cand,
deodata, in tacerea neclintita, razbubuie, pana-n departari
adanci, un tunet, si aripa, amortita, ii cade in jos. Se rosto-
goleste de cateva ori prin aer, simte fierbinteala glontului, ca
a unui carbune ce-i arde carnea, isi incordeaza puterile, cauta
sa mai pluteasca sus, dar dedesubtul lui muntii parca se
prabusesc. Aripa ii mai sta putin intinsa, apoi i se frange langa
trup, uda de sange. Luneca printre brazi. Racoarea il mai invi-
oreaza o clipa; iarasi cauta sa-si intinda aripile; se anina de
o ramura. Se uita in jos. Drept dedesubt, la radacina bradului,
un caprior sta linistit, privind inainte.
Iar vulturul simte ca-i pierdut, ca puterile il parasesc. O
ura strasnica il cuprinde; parca ar dori sa se stinga toata lumea
odata cu dansul. Se lasa sa pice drept peste caprior si, cu cea
din urma putere, ii infige gheara in ochiul curat si umed.
In vreme ce capriorul se scutura si fuge, nauc de spaima
si durere, pasarea cade moarta, cu ghearele stranse, cu ochii
deschisi.
Autor: Povesti
Poezia VULTURUL de Povesti
|
