ZANA APELOR
Pe vremile pe cind era iobagia cea grea, traia un om sarac intr-o
coliba din padurea domneasca, caci era pazitor la padurea aceea.
Odata a mers domnul la padure si, parindu-i-se ca padurarul ar fi
dat cuiva lemne fara slobozenie domneasca, atita l-a batut, pina
ce l-a lasat mort. Muierea padurarului, cu un copil ca de 3-4 ani,
plingea si se ruga la domnul sa nu mai bata pe bietul om, ca nici
vreascuri n-a dat cuiva fara porunca domneasca, necum lemne. Dar
domnul nu vru sa creada, ci, dupa ce omori pe padurar, se puse si
batu si pe muierea lui, pina ce ramase si ea moarta jos. Pre copil il
scoase apoi din padure si ii zise: “Cara-te de aici, mergi in lume si te
tine cum poti, iar dupa ce vei creste mare, sa vii la mine sa slujesti in
locul tatine-tau!”
Si s-a dus bietul Alesandru, ca asa-i era numele, s-a dus cersind
din casa-n casa, din sat in sat, pina a nimerit linga Dunare la un
pescar. Pescarul acela nu era Dumnezeu stie ce om bogat, traia numai
din pescuit, dar, deoarece n-avea copii, lua pe Alesandru copil de suflet.
La coliba pescarului a trait copilul pina ce-a crescut mare si-a invatat,
si el, mestesugul pescaritului. Pescarul era acum batrin si nu mai putea
pescui, dar Alesandru, ca om harnic si baiat de omenie, cistiga atita
ca sa poata trai el, batrinul si baba mosneagului linistiti! Da Dumnezeu
insa ca moare pescarul si moare si baba lui, si ramine Alesandru numai
singur. Acum pescuia el numai pe seama lui. Dar gindeai ca e facatura,
de cind murise pescarul cel batrin mai ca nu mai erau pesti in Dunare;
umbla bietul copil ziua deplina alta data, si nu-i prindea mreaja nici
un peste. Odata, necajit cum era, si dara si flamind, arunca mreaja
in Dunare si nu mai merge la ea pina a doua zi la ameaza. Atunci se
duce si trage mreaja. Nu era in ea nimic alta decit o mreana, e drept
ca foarte frumoasa. Noa, o ia el in mina si o duce la coliba sa o
beleasca si sa o friga pe carbuni, ca era mai lesinat de foame, saracul!
Dar cind da sa o spintece, mreana ii scapa din mina si, cum cade jos,
cum se face o draguta de fata ca rupta din soare si imbracata colea
ca o zina: cu ie alba ca laptele, impanata cu flori galbene, rosii si
vinete de matase, cu catrinta ca fetele noastre, cu pieptarut mindru,
tot pene, si cu parul slobozit pe spate.
— Nu ma spinteca, Alesandre, zise ea, ca eu sunt rinduita de
Dumnezeu sa-ti fiu sotie!
— Dupa ce vad ca esti om ca si mine, cum sa te spintec?! zise
Alesandru, dar eu gindeam ca tu esti mreana!
— Eu sunt Zina Apelor, zise fata, si la porunca lui Dumnezeu am
intrat in mreaja ta si, pentru binele tau si al altor oameni, trebuie sa-ti
fiu muiere!
— Multam, Doamne, zise iara Alesandru, de cind vad ca esti fata-mi
trecu foamea si necazul!
— Noa, hai Alesandre, acuma acasa la tine, acolo unde te-ai nascut tu!
— Hei, draga mea! Acolo nu-i de-a merge, poate ca nici n-as nimeri,
ca eram mic cind am venit de-acolo, dar chiar sa nimeresc, n-as merge
bucuros, ca domnul la care a slujit tata e atit de pogan, de-a omorit
si pe tata, si pe mama numai ca ce i se paru ca ar fi instrainat lemne
din padurea lui!
— Nu face nimic, Alesandre, hai sa mergem, ca va fi cum va rindui
Dumnezeu!
Si s-au dus amindoi in padurea aceea si-au dat de-o coliba parasita;
era coliba in care se nascuse Alesandru. Muierea facu iute ceva de
cina, adica fripse niste bureti ce aflase prin padure, cinara si dupa ce
zisera rugaciunile s-au culcat si-au dormit. S-au culcat, se-ntelege, pe
vatra goala, caci n-aveau alte haine decit hainutele de pe ei. Dar ce
sa vezi, dimineata, cind se pomenira din somn, se trezesc in niste
curti mai pompoase decit curtile domnesti si pline de toate cele trebuincioase
pentru trai, si de post, si de frupt, si curtile erau tot acolo
in padure, in locul colibei. Multumira lui Dumnezeu si se pusera a
cauta una-alta prin curti, si,dupa ce dadura de ale traiului, se pusera
la prinz.
Birisii domnului in toata ziua veneau cite cu zece care in padurea
aceea, dupa lemne, si fiind aproape de sat, ajungeau inca de cu vreme
acasa.
In ziua aceea iara venira ei si, trecind prin poiana unde stiau ei
coliba, ramin inmarmuriti de frumusetea curtilor care s-au facut
numai de ieri pina azi. Si se tot inholbara birisii pe de toate laturile
pe linga cele curti pina era tirziu dupa-amiaza, atunci isi aduc abia
aminte ce domn au si-si incarcara iute carele, si dau bici la boi sa
ajunga curind acasa. Dar totusi ajung tirziu acasa, colo pe la cina
cea buna. Domnul ii astepta cu o bita de corn in poarta si pe care
cum trecea mi-l masura peste spate, de gindeai ca da in sac. Cind
ajunse birisul cel din urma la poarta, zise:
— Domnule, nu ne bate in zadar, ca noi nu suntem de vina ca am
intirziat asa tare, ca uite, in padure, colo unde era numai ieri, nu
mai demult, coliba ceea parasita a padurarului azi aflaram niste curti
mai minunate ca a Mariei tale, si noi ne tot inholbaram si ne minunara
m de ele, pina ce uitaram nu numai porunca Mariei tale, dar si
mincarea, blestemati sa fim de am mincat azi ceva!
— Asa? zise domnul, mai potolindu-si miinia, noa bine-i; miine
dimineata sa mergi sa chemi pe miselul acela care a cutezat a-si face
in padurea mea casa fara stirea mea, sa-l chemi la mine; ai priceput?
— Priceput, domnule! Si se duse birisul a doua zi la curtile din
padure si spuse omului din ele ca e poftit in sat, la curtea boiereasca.
— Ce sa fac acum, muiere? zise Alesandru catre muierea sa.
— Ce sa faci? Iaca-i merge, ca stiu ca nu te-a minca Maria sa,
domnul!
Si s-a dus Alesandru la domnie in sat.
— Buna dimineata, domnule!
— Sa fii sanatos. Ce cauti aici? La ce-ai venit?
— Am venit, domnule, ca un biris d-a Mariei voastre a zis ca miat
i poruncit sa viu!
— Bine-i! Adica tu esti miselul care si-a facut casa in padurea mea?
Cum ai cutezat sa faci un lucru ca acela?
— D-apoi ca dumneata mi-ai poruncit, stii, cind ai omorit pe tata
si pe mama, cind ai zis sa merg unde m-or duce ochii, iar dupa ce
voi creste, sa vin in slujba dumitale, in locul tatei; si eu iata m-am
tinut de cuvint; in coliba unde m-am nascut, acolo m-am asezat
alaltaieri cu muierea mea; dar daca Dumnezeu a voit ca peste noapte
sa se faca din ea o casa buna, domneasca, eu nu sunt de vina!
— Sa mergi si pina dimineata toata padurea din jos de casa ta sa
fie taiata, trupinele scoase, locul arat, semanat cu malai marunt, care
pe dimineata sa fie copt, si mie sa-mi aduci de acolo faina de malai
marunt, ca sa-mi faca din ea mamaliga de prinz! Inteles-ai?
— Dar cum se poate una ca asta, domnule?
— Taci si mergi, iar daca dimineata nu vii dupa cum ti-am poruncit,
nu-ti mai sta capul unde-ti sta acuma, ca ti-a sta unde-ti stau picioarele!
Se porneste Alesandru suparat acasa; muierea-l astepta in portita.
— Noa, dar de ce te-a chemat?
— Oh, Doamne! Acesta vrea sa ne omoare si pe noi, cum a omorit
pe tata si pe mama!
— Cum asa?
— Iata, draga mea, mi-a poruncit ca pina dimineata toata padurea
cita-i din jos de casa noastra sa o tai, sa scot trupinele, sa o ar si
seaman cu malai marunt, iar acela pina dimineata sa fie crescut si
copt, si eu sa-i duc din el faina de mamaliga, sa prinzeasca miine
din ea!
— Nu-i nimica, scumpul meu sot, lasa ca va fi cum va rindui
Dumnezeu; nu fi tu ingindurat pentru aceea!
Daca veni seara, cinara ei, se rugara lui Dumnezeu si se culcara.
Iar dimineata scula muierea pe Alesandru si-i zise:
— Vezi de du faina la domnul de mamaliga pentru prinz! Si se
scula Alesandru: adica cit vedeai cu ochii pe coasta la vale din jos de
casele lui, unde fusese ieri padurea cea uriasa, acum era numai o holda
de malai marunt, frumoasa si coapta; iar intr-o desaga-i pusese
muierea graunte, si in alta, — faina de malai marunt. Se minuna
Alesandru, multumi lui Dumnezeu si merse la domnie in sat.
— Buna dimineata, domnule!
— Sa traiesti, Alesandre! Noa, da adus-ai faina de malai marunt?
— Adus, domnule, am adus o desaga de faina si una de graunte!
— Si cum e holda unde a fost padurea?
— Frumoasa, domnule, a dat Dumnezeu de s-a facut chiar dupa
porunca dumitale!
— Bine, Alesandre, e bine. Acum pina dimineata sa lazuiesti toata
padurea aci din sus de casa ta, sa lucri pamintul si sa prasesti via, iar
pe dimineata sa-mi aduci struguri copti din ea!
— Daca, domnule, una ca asta nu se poate face intr-o noapte;
numai de lazuit n-as gata-o intr-un an de n-as avea barem o suta de
lucratori linga mine; apoi via, stii dumneata, de-abia in trei-patru
ani o poti aduce sa rodeasca!
— Cara-te, miselule, ii zice domnul, si de nu faci pina dimineata
toate dupa cum ti-am poruncit, te sting de pe fata pamintului!
Iara merge Alesandru suparat acasa si spune muierii porunca cea
noua ce o a capatat de la domnul pamintesc.
— Nu te supara nimic, Alesandre, ca va fi ce va rindui Dumnezeu,
ii zise muierea.
Adica cind se scoala a doua zi, in locul padurii cei din sus de casa
era o draguta de vie de sa mai ai doi ochi sa te uiti la ea; toata in
rind, toata cu struguri copti, numai de cules si mari ca purceii. Alesandru
iar multumi lui Dumnezeu si culese o corfita de o duse boierului.
— Noa vezi ca ai putut face? Numai esti ciine la mate, vrei sa te
tragi de la munca! zise boierul, cind il vazu intrind cu strugurii.
— A facut Dumnezeu sfintul cu puterea lui cea mare, dar stiu ca
eu nu, un om pacatos, raspunse Alesandru.
Dar domnul ii grai:
— Ce-mi pasa mie cu cine ai lucrat si cu cine nu, destul atita ca
mi-ai implinit porunca. Acum sa mergi in grajd sa duci cele doua
bivolite la taur, iar pe miine dimineata sa fie fatate, cu vitei sub ele,
sa le mulgi si sa-mi aduci apoi lapte pentru cafa de la ele; pricepi?
— Pricep, domnule, dar una ca asta nu se poate, ca doara stii
dumneata ca bivolitele poarta un an de zile!
— Taci din gura, nemernicule, zise domnul, si te cara, ca n-am
vreme de pierdut cu tine; de nu vii pe dimineata cu ele fatate, stii ce
te asteapta!
Si se duse Alesandru suparat acasa, minind bivolitele dindarat.
Muierea ii iesise inainte:
— Da ce-i, Alesandre, doara pe noi ne-a cinstit domnul cu bivolitele
acestea?
— Oh, Doamne, tu muiere! boierul acesta tot ne pune capul!
— Da cum asa? Ce esti iara suparat?
— Da cum sa nu fiu; asculta tu: sa duc eu aceste bivolite sterpe la
taur, dar pina dimineata ele sa si fete, si sa-i duc de la ele lapte pentru
cafa. Una ca asta nu se poate!
— Nu zice asa, dragul meu, ca va fi asa cum va rindui Dumnezeu.
Hai de prinzeste si te odihneste oleaca, apoi le-i duce la taur, si mai
departe lasam toate in voia lui Dumnezeu sfintul!
A prinzit Alesandru, apoi si-a pus merindele in traista si a minat
bivolitele chiar la al treilea sat, la taur, ca mai aproape nu era, si de-
abia a ajuns indarat colo pe la cina cea buna. Apoi a cinat ceva si,
obosit cum era, a dormit ca mort pina in zori de zi. Atunci l-a trezit
muierea:
— Scoala, Alesandre, mergi de du bivolitele la curte, ca s-a scula
domnul si-i trebuie lapte de cafa!
Se scula Alesandru si merse in grajd, adica bivolitele fatasera si
aveau doi pui mindri sub ele, negri ca doi pui de drac, si ugerele lor
pline de lapte. Multumi el lui Dumnezeu si le mina in sat la curtea
boiereasca. Domnul era in tirnat (galerie) cu pipa cea lunga.
— Vii, Alesandre?
— Sunt aici, domnule!
— Noa, vezi ca nu prea grea porunca ti-am fost dat; stiam eu ca
de frica implinesti bucuros poruncile mele; acum numai o porunca-ti
mai dau, daca-i implini-o si asta, apoi te las in pace, iar de nu, iti
sucesc grumazul ca la un pui de gaina!
— Ce sa mai fac iara, domnule?
— Sa-mi aduci pe Dumnezeu la prinz, auzi? la prinz sa mi-l aduci!
Acum nu mai sta pe ginduri, ci te cara si sa nu-ti mai aud de nume
pina nu mi-l aduci!
— Da cum sa pot eu, un biet om pacatos, sa si gindesc una ca
aceea?
— Taci si te du!
Se lua Alesandru mai suparat ca totdeauna si merse catre casa.
Muierea chiar ii facuse un dragut de copil de nici de imparat nu poate
fi mai altfel. Cum il vazu ingindurat, il intreba:
— Iar esti suparat, Alesandre?
— Dar cum sa nu fiu? Asculta tu aici, pe cind gindeam ca si-o fi
stimparat gindurile celea peste fire de poftalnice, pe cind multumeam
lui Dumnezeu ca mi-a ajutat de-am implinit toate poruncile boierului,
el iese cu alta porunca, si mai pagina!
— Cu ce porunca?
— Oh, Doamne, muiere, draga mea! Ma tem sa si gindesc la
porunca cea nebuna a paginului acestui de domn; zice ca sa-i aduc
lui pe Dumnezeu, la prinz, la el, la un pagin ca el!
— E drept ca-i lucru mare, Alesandre, dar nu te intrista din seama
afara; Dumnezeu va direge lucrurile ca un stapin bun. Tu vezi de
maninca ceva, ia-ti merinde si te pune la cale, te tot du pina-i da
undeva de Dumnezeu, si-i spune porunca ce-o ai de la boier; Domnul
cerului este mult mai milostiv decit domnii acesti pamintesti!
Asa si facu Alesandru; minca ceva ce minca, isi lua merinde si
bita in mina, si hai la cale. Si s-a tot dus, s-a tot dus, pina a dat de-o
apa mare. Ar fi trecut bucuros dincolo, dar nu era nici pod, nici luntre,
iar de-a inotul nu se incumeta sa o treaca, fiind apa foarte lata. Deci
sta pe ginduri: ce sa faca?
Atunci apa-l intreba:
— Ce stai aci, omule?
— Stau, raspunse el, ca as trece dincolo si nu-i aci nici pod, nici
luntre, si de-a-notul mi-e frica sa intru!
— Si unde mergi tu, omule?
— Eu as merge pina as da de Dumnezeu sfintul, ca am un lucru
mare sa-i spun!
— Asa? Atunci te trec eu, dar sa intrebi pe Dumnezeu: de ce in
mine nu este nici peste, nici broasca, nici o jivina?
— Ca-l voi intreba!
Atunci apa se desface in doua, si merge Alesandru ca pe-o carare
de prin cucuruz prin mijlocul apei.
Ajungind de cealalta parte, tot merge el pina da de un cimp mare
cu iarba pina in briu; acolo era o ciurda de boi mari, dar slabi, numai
cu pielea pe oase; se leganau de slabi! Se minuna mult Alesandru de
asta vedenie: cum de boii aceia mari, in asa buna si multa pasune, si
numai nu cad de pe picioare de slabi?
Dar merse el mai departe pina nimeri intr-un cimp nisipos, numai
ici-colea cite o buruiana, si acolo vazu o ciurda de boi mici, dar
frumosi si grasi de gindeai ca amu-amu plesnesc de grasi. De asta
vedenie se minuna Alesandru si mai tare, dar merse mai departe pina
ajunse intr-o padure mare, acolo poame multe si grinete, si prin copaci
niste pasari mari tipau cit le lua gura: “Vai de noi si de noi, ca rau
vedem, rau am vazut, si mai rau vom vedea!” Ele adica tipoteau de
foame!
Mergind Alesandru mai departe, ajunse intr-un tufis, numai icicolea
cite o aluna, acolo mii de pasarele ciripeau si cintau: “Bine
ne-a fost, bine ni-e, si mai bine vom ajunge, ca suntem tot satule!”
Minunindu-se Alesandru si de aceste vedenii, merge mai departe
pina ajunge la curtile lui Dumnezeu sfintul. Cu multa sfiala intra
inauntru si dete binete ca un om de omenie.
Dumnezeu sfintul il primeste cu buna vointa si cu vorbe blinde
ca un parinte adevarat, apoi il intreaba ca dupa ce umbla el atita
lume?
— O, Doamne, mi-i si groaza sa-ti spun!
— Spune, fatul meu, ca de mine tot nu poate nimeni ascunde nici
un cuget.
— Apoi sa-ti spun, Doamne: m-a trimis domnul pe a carui loc mie
casa sa vin sa te poftesc la el la prinz!
— Bine, fatul meu, dupa ce-i ajunge acasa, sa-i spui ca atunci voi
merge, cind va face si el cite ai facut tu!
— D-apoi oare nu m-a omori, Doamne?
— Nu te teme; dar sa-mi spui ce-ai vazut in calea ta de acasa pina
aici?
— Am vazut multe, Doamne: mai intii am ajuns la o apa mare,
fara luntre, fara pod, si nu stiam cum sa trec, dar apa, dupa ce i-am
spus unde mi-e calea, mi-a facut loc de am trecut ca pe uscat; m-a
rugat insa sa te intreb de ce in ea nu sunt nici pesti, nici broaste, si
nici o jivina?
— Si-voi spune, fatul meu, dar tu sa nu-i spui pina te-a trece
dincolo; acolo de aceea nu sunt nici pesti, nici broaste si nici alte jivine,
ca inca nici un om nu s-a inecat in ea. Dar apoi ce-ai mai vazut?
— Am vazut, Doamne, un cimp mare cu iarba ca matasa si de
mare pina in briu; in ea pastea o ciurda de boi mari, dar se leganau
pe picioare de slabi, si mult m-am mirat cum e aceea de-s asa slabi in
pasunea aceea buna!
— Aceia, fatul meu, sunt boierii cei bogati care fac citeodata
pomene si ospete, dar numai ei pe ei se omenesc si se ospateaza, iar
dupa ce li se imprastie oaspetii, le pare rau de cheltuiala ce-au facut;
dar dupa aceea ce-ai mai vazut?
— Am vazut, Doamne, un cimp nisipos, tot nisip si pietris, numai
ici-colea cite o buruiana si acolea era o ciurda de boi mici, dar grasi
si frumosi de nu ma mai puteam departa de ei!
— Noa, vezi, fatul meu, aceia sunt oamenii cei saraci, bietii iobagi,
care n-au alta decit numai ce vor sa le lase domnii lor cei procleti,
dar ei, cind fac vreo pomana ori vreun ospat, aduna la masa lor pe
toti lipsitii si saracii si aceea la mine este bine primita, de aceea, dupa
ce vin pe asta lume se desfateaza; dar dupa aceea, adu-ti aminte, ce-ai
mai vazut?
— Venind mai incoace, Doamne, am vazut o multime de pomi mari
cu poame frumoase si printre ei tot soiul de semanaturi, dar in pomi
erau niscari pasari urite si zburlite, si tipau cit le lua gura: “Rau am
vazut, rau vedem, si inca si mai rau vom vedea, ca murim de foame!”
— Noa, fatul meu, aceia sunt zgircitii, care au tot ce le trebuie,
dar nu numai ca nu dau lipsitilor ceva de pomana, dar nici ei nu
maninca sa sa sature, si trag si plata lucratorilor; pe asta lume de
foame o sa se vaiete! Mai vazut-ai ceva in calatoria ta?
— Mai, Doamne, am vazut un tufis, si in el numai unde si unde
cite o aluna, dar acolo erau mii de pasarele ciripind si cintind: “Bine
am vazut, bine vedem si bine vom vedea, ca nimic nu ne lipseste!”
— Vezi, fatul meu, acele pasari sunteti voi, muncitorii, care munciti
de dimineata pina seara, de multe ori chiar flaminzi si insetati, numai
ca sa puteti tine dim munca voastra pe cite venituri toate, si totusi
multumiti lui Dumnezeu si pentru atita; placuta este inaintea mea
purtarea voastra!
— Acum mergi, fatul meu, acasa, ca te asteapta muierea si copilul!
Si pleca Alesandru catre casa multumind lui Dumnezeu. Cind
ajunse la apa cea mare, il intreba apa:
— Noa, da spusu-ti-a Dumnezeu pricina pentru care n-am eu nici
pesti, nici broaste?
— Spus!
— Ei, cum a zis, care-i pricina?
— Trece-ma, ca apoi iti spun!
Si l-a trecut apa iarasi de acea parte, adica s-a facut in laturi pina
a trecut de aceastalalta parte, cu toate ca din colo in coace pe nimeni
nu mai trecuse, ca nimeni nu ceruse sa-l treaca. Dupa ce-a fost de
aceastalalta parte, apoi spuse Alesandru:
— In tine, asa mi-a spus Dumnezeu, ca de aceea nu sunt nici pesti,
nici broaste, si nici un fel de jivina, ca inca n-ai inecat nici un om.
Atunci se infoaie apa de trecu peste tarmuri si era cit pe aci sa
inece pe Alesandru. Dar el fugi si-i zise:
— Dar nu ti-e rusine, chiar pe mine vrei sa ma ineci, unde ti-am
spus ce-a zis Dumnezeu sfintul?
Apa atunci s-a rusinat si s-a tras in matca ei zicind:
— Cum n-am stiut mai degraba, ca nu scapai tu din undele mele!
Acum Alesandru merse ata la boier acasa si ajunse chiar pe inserate.
— Noa, da chematu-l-ai? zise boierul.
— Chemat! raspunse Alesandru.
— Si vine?
— Vine, de buna seama, vine daca-i face si dumneata lucrurile
care le-am facut eu, dar pina atunci, ba!
Auzind domnul cuvintele acestea cutezatoare ale lui Alesandru,
se miinie atit de tare, de porunci slujilor sa-l bage in fiare si in pente,
din talpile picioarelor pina-n grumaz, si sa-l bage intr-o pivnita, si
acolo sa-l inchida sa nu poata scapa, ca dimineata il spinzura pentru
cutezarea vorbelor celor nesocotite. Toata noaptea o petrecu Alesandru
acolo, rugindu-se la Dumnezeu. Cind fu de catre ziua, veni Dumnezeu
la usa pivnitii si striga:
— Aici esti, Alesandre?
— Aici, Doamne!
— Dar iesi afara!
— Ca nu pot, ca sunt bagat in fiare si-n pente pina-n grumaz!
— Ia misca-te oleaca!
Si cum se misca Alesandru, odata-i cazura fiarele de pe el ca si
cind ar fi fost putrede, si usa se deschise singura, si iesi afara de
multumi lui Dumnezeu ca l-a scapat.
— Noa, Alesandre, zise Dumnezeu, dar mergem la boierul la prinz
ori sa mergem la tine?
— Ba sa mergem la mine mai intii, ca fi-va timp de mers la el si
dupa aceea.
Si mersera la Alesandru acasa. Bucuria muierii si-a copilasului ca
se mai vad, dar bucuria si-a lui Alesandru ca a ajuns in pace la ai sai.
Acum Alesandru porunci nevestei sa faca prinz, ca iata chiar si
Dumnezeu prinzeste azi la ei.
Si se puse sa faca ce stia ea mai bun de mincare, dar Dumnezeu zise:
— Sa-mi frigi sa maninc ce-aveti voi mai drag la casa!
Atunci Alesandru numaidecit porunci sa arza muierea cuptorul
si, cind era ars gata, trase jarul si duse copilul pe lopata, si zvirr cu
el in cuptor, apoi puse jarul in gura cuptorului si intra inauntru de
mai povesti cu Dumnezeu.
Preste vreun ceas de vreme merse el sa aduca copilul fript sa-l
puna inaintea lui Dumnezeu. Adica minunea minunilor!
Copilul se juca cu doua mere de aur si cinta in treaba lui, cum
cinta copiii.
Vazind Alesandru si muierea lui minunea asta, cazura cu fetele la
pamint si multumira lui Dumnezeu.
Iar Dumnezeu ii ridica de jos si le zise:
— Sa stiti ca boierul in clipita asta a plesnit de necaz caci nu te
afla in pivnita sa te spinzure; de azi incolo nu mai esti iobagi, ci domn
in casa ta, si in scurta vreme nici un iobag nu va mai fi in lume.
Asa s-a si intimplat; iobagia a cazut; dar cel dintii care a scapat
de iobagie a fost Alesandru cu muierea lui, cu Zina Apelor, care, de
n-au murit, si astazi traiesc si maresc pe Dumnezeu.
Autor: Povesti
Poezia ZANA APELOR de Povesti
|
