Zîmbetul lui Marko
1 achebotul plutea lin pe intinderea fara valuri, ca o meduza in voia
apelor. Un avion dadea ocoluri, zbirniind ca o insecta atitata,
in spatiul ingust de cer cuprins intre munti. Nu trecu mult
din dupa-amiaza frumoasa de vara si soarele disparuse deja in spatele con-trafortilor
arizi ai Alpilor muntenegreni, pe care cresteau doar id-colo citiva arbori
firavi. Marea, atit de albastra dimineata in larg, lua culori intunecate
de-a lungul acestui fiord si¬nuos ivit pe neasteptate in vecinatatea
Bal¬canilor. Formele scunde si indesate ale case¬lor, franchetea
salubra a peisajului erau deja slave, in timp ce violenta surda a culorilor,
semetia nuda a cerului te faceau sa te gindesti inca la Orient si
la Islam. Cei mai multi din¬tre pasageri coborisera la tarm si dadeau
expli¬catii vamesilor in uniforme albe si unor sol¬dati purtind
pumnale triunghiulare, frumosi ca ingerul armiilor. Arheologul grec, pasaua
egipteana si inginerul francez ramasesera pe puntea de sus. Inginerul isi
comandase o
bere, pasa bea whisky, iar arheologul se ra¬corea cu o citronada.
— Tara asta ma incita, spuse inginerul. Che¬iul acesta de la Kotor si
cel de la Ragusa sint fara indoiala singurele iesiri la Mediterana
ale uriasului tarim slav ce se intinde de la Balcani pina in
Urali, nepasator de hotarnicirile schim¬batoare de pe harta Europei, strain
de mare. Ea nu patrunde in el decit prin sinuozitatile complicate
ale Caspicei, ale Finlandei, ale Ma¬rii Negre si ale tarmului Dalmatiei. Si,
in con¬tinentul acesta atit de vast, infinita varietate a neamurilor
nu strica unitatea misterioasa a intregului, asa cum diversitatea valurilor
nu tulbura monotonia imparateasca a marii. Dar ceea ce imi stirneste
pentru moment intere¬sul nu este nici istoria, nici geografia, ci Kotor. Gurile
lui Cattaro, cum spun ei... Kotor, asa cum o vedem noi de pe puntea acestui pache¬bot
italian, salbaticul, bine ascunsul Kotor, cu drumul lui serpuit care urca spre
Cetinje, si, pe de alta parte, Kotor, doar cu putin mai sal¬batic, al legendelor
si al poeziei epice slave. Kotor turcitul, obiditul cindva sub jugul mu¬sulmanilor
din Albania, carora — intelegeti bine, Pasa — baladele sirbesti
nu le fac intot¬deauna dreptate. Si dumneata, Lukiadis, care cunosti
trecutul cum isi stie taranul cele mai mici unghere ale gospodariei, dumneata
n-o sa-mi spui ca nu ai auzit vorbindu-se despre Marko Kralievici.
— Eu sint arheolog, raspunse grecul ase-zindu-si pe masa paharul
cu citronada. Cu¬nostintele mele se marginesc la piatra sculpta¬ta, iar
vitejii sirbi despre care vorbesti lucrau in carne vie. insa,
nu-i vorba, Marko m-a inte¬resat si pe mine si am dat de urma lui intr-o
tara mult departata de obirsia legendei sale, pe un pamint care, oricite
minastiri frumoase ar fi inaltat acolo evlavia sirbeasca, este
pur grecesc...
— Da, pe Muntele Athos, il intrerupse ingi¬nerul. Oasele
de urias ale lui Marko Kralie¬vici se odihnesc undeva pe Muntele Sfint,
un¬de nimic nu s-a schimbat din Evul Mediu decit, poate, calitatea sufletelor,
si unde sase mii de calugari, cu parul impletit si cu barbi¬le stufoase,
se mai roaga si azi pentru mintu-irea cucernicilor lor protectori, principii
din Trebizonda, a caror stirpe s-a stins de veacuri. E atit de mingiietor
sa te gindesti ca uitarea e mai tirzie si mai putin deplina decit
se crede si ca mai exista loc pe lume unde o dinastie din vremea Cruciadelor traieste
inca in ruga¬ciunile citorva preoti batrini. Daca
tin bine minte, Marko a murit intr-o lupta impotriva otomanilor, in
Bosnia ori pe pamint croat, insa ultima lui dorinta a fost sa fie
ingropat in acest Sinai al lumii ortodoxe. O barca a reu¬sit sa-i
duca acolo lesul, in ciuda coltilor de stinca din Marea Egee si a
primejdiei galere-
lor turcesti. O poveste frumoasa, care imi a-minteste, nu stiu bine de ce,
de ultima traver¬sare a lui Arthur...
Occidentului nu-i lipsesc eroii, dar pe ei ii sustin in lupta, ca
o armura, principiile lor, pe cind eroismul acestui sirb era doar
vitejie pura. Turcii asupra carora se napustea Marko credeau ca se pravaleste
asupra lor un stejar din munti. V-am spus ca pe vremea aceea Muntenegru apartinea
Islamului: cetele sir-besti erau prea slabe pentru a putea redobin-di
pe fata de la osmanlii Muntele Negru, cel de la care isi trage tinutul
numele. Marko Kralievici avea in tara necredinciosilor lega¬turi secrete
cu niste crestini convertiti numai cu numele la islamism, cu functionari nemul¬tumiti,
cu pasale in primejdie de a fi mazilite ori ucise. Avea mereu nevoie sa
se vada cu complicii sai.
Dar era atit de inalt incit nu se putea stre¬cura
printre dusmani, deghizat in cersetor sau in cintaret orb. Sau
chiar in femeie: era atit de frumos incit ar fi putut
s-o faca. Numai ca ar fi fost recunoscut dupa nemasurata lun¬gime a umbrei
sale. Nu se putea gindi nici sa acosteze pe vreun colt pustiu al tarmului,
pa¬zit mereu de prea multi ostasi ca sa scape ne¬vazut sau sa-i poata
singur infrunta. insa a-colo unde o barca sare in ochi, un inotator
bun poate ramine nevazut, si numai pestii ii
cunosc calea dintre ape. Marko vrajea valu¬rile; inota la fel de bine
ca si vecinul sau de odinioara din Itaca, Ulise. Le vrajea si pe fe¬mei: prin
ingustimile incildte ale marii ajun¬gea adesea la Kotor,
la poalele unei case de lemn, roasa de putregai, care rasufla greu sub izbiturile
valurilor. Vaduva pasei din Scutari isi petrecea acolo noptile visind
la Marko si diminetile asteptindu-l. ii freca cu untdelemn trupul
inghetat de sarutarile marii; il incalzea, pe ascuns de slujnice,
in patul ei; ii mijlocea intilniri de noapte cu agentii
si cu complicii sai. Cind se ingina noaptea cu ziua cobora in
bucataria inca pustie sa-i pregateasca felurile de mincare la care
poftea. Vrind-nevrind, el se invatase cu sinii ei grei,
cu picioarele groa¬se, cu sprancenele care i se imbinau drept
in mijlocul fruntii, cu dragostea ei lacoma si ba¬nuitoare de femeie
coapta. Cind Marko inge¬nunchea sa-si faca semnul crucii, trebuia
sa-si stapineasca minia vazind-o cum scuipa. intr-o buna
noapte, in ajunul zilei cind hotarise sa se intoarca inot
la Ragusa, vaduva cobori, ca de obicei, sa-i faca de mincare. insa,
din prici¬na lacrimilor, nu vedea bine ce face si i-a adus, din nefericire,
o friptura de ied cam ar¬sa. Marko bause; rabdarea lui ramasese in fundul
ulciorului: a luat-o de par cu miinile slinoase de sos si a inceput
sa zbiere:
— Cateaua dracului, asta-i capra de o suta de ani, cum indraznesti
sa mi-o pui dinainte!
— Era tinara, cea mai tinara dintre toate.
— Ba era tare cum e carnea ta de vrajitoare, si avea iz de vrajitoare, zise
crestinul, beat. Sa fierbi, ca si ele, in gheena!
Si trase un picior in blidul de tocana, azvir-lindu-l, prin fereastra
larg deschisa, drept in mare.
Vaduva spala fara o vorba podelele patate de grasime si-si sterse de lacrimi obrajii
bu¬haiti. Dupa aceea se arata la fel de dragastoa¬sa ca in ajun;
si, in zori, cind vintul dinspre nord incepuse sa razvrateasca
valurile golfu¬lui, il sfatui pe Marko sa-si amine plecarea. El
zise ca asa o sa faca: o data cu arsita dupa-a-miezii s-a culcat la loc. Cind
s-a trezit, in timp ce se intindea alene dinaintea ferestrei, ferit
de priviri in spatele obloanelor, vazu scinte-ind junghere: o trupa
de soldati turci incer-cuisera casa, impiedicind toate iesirile.
Marko se repezi spre balconul care era sus de tot dea¬supra marii: clocotul
valurilor se sfarima, tu-nind, de stinci. Marko isi smulse
camasa si se arunca in viitoarea aceea in care nici o bar¬ca nu
s-ar fi incumetat. Alunecau pe sub el munti de apa si munti de apa se pravaleau
deasupra lui. Soldatii au rascolit casa indru¬mati de vaduva, dar nu
era nici urma de uri¬asul disparut. in sfirsit, vazind camasa
sfisi-ata si grilajul smuls al balconului, au inteles ce se petrecuse
si s-au napustit pe tarm, urlind
de ciuda si de spaima. Se dadeau inapoi fara voie de cite ori un val
mai salbatic se spargea, mugind, la picioarele lor. Rabufnirile de vint
li se pareau risul lui Marko, iar spuma sfrun¬tata a marii era ca scuipatura
lui in obraz. Marko a inotat timp de doua ore fara nici un spor. Dusmanii
tinteau la cap, dar vintul le abatea sagetile. Marko disparea, apoi reapa¬rea
de sub acelasi deal verde. Vazind asa, va¬duva isi innadi
zdravan esarfa de briul lung al unui soldat albanez si astfel un pescar
di¬baci izbuti sa-l prinda pe Marko. inotatorul, pe jumatate sugrumat,
a fost nevoit sa se lase tirit pe plaja. Acasa la el, in munti,
Marko va¬zuse adesea cum cite o jivina se preface moar¬ta ca sa
nu fie rapusa. Din instinct, a facut si el la fel. Flacaul vinat de frig
pe care turcii l-au tras pe tarm era teapan si rece ca un les de trei zile; parul
lui naclait de spume statea lipit de tim-plele scobite; in ochii nemiscati
nu se mai oglindea nemarginirea cerului si a serii: bu¬zele albite de sarea
marii ii intepenisera, iar falcile ii erau inclestate;
bratele ii arirnau fara vlaga; iar, prin pieptul lui gros, inima nu
i se auzea. Mai marii satului s-au aplecat asupra-i, gidilindu-i obrajii
cu barbile lor lungi, apoi, indreptindu-se din sale, au strigat intr-un
glas:
— Alah! E mort ca o cirtita putreda, ca un stirv de ciine
care-a crapat. Sa-l azvirlim in
marea care spala orice scirna, pentru ca tru¬pul lui sa nu ne pingareasca
vatra.
Dar veninoasa vaduva izbucni in plins, apoi in ris:
— N-ajunge o furtuna sa-l inece pe Marko, si nici nodul unui lat ca
sa-l sugrume. Asa cum il vedeti, nu este mort. Daca il aruncati in
mare, va fermeca valurile cum m-a fermecat pe amarita de mine, iar valurile
il vor duce inapoi in tara lui. Luati niste cuie si-un ciocan
si ras-tigniti-l pe dinele acesta cum a fost rastignit dumnezeul lui, care n-o
sa-i fie de nici un aju¬tor. O sa vedeti cum i se vor chirci genunchii de
durere si tipete or sa-i tisneasca din gura blestemata.
Calaii luara niste cuie si-un ciocan de pe masa cu unelte a unui cirpaci
de barci si ii strapunsera tinarului sirb miinile, si
apoi ii strapunsera picioarele. Trupul lui a ramas in¬sa inert:
pe chipul lui, care parea fara simtire, n-a trecut nici umbra unui fior si din
carnea lui sfirtecata de cuie n-au cazut decit stropi inceti
si rari de singe, pentru ca Marko porun¬cea vinelor sale cum poruncea
si inimii din el. Atunci, cel mai in virsta dintre mai marii satului
azvirli ciocanul si zise, strigind jalnic:
— Ierte-ne Alah c-am vrut sa rastignim un mort! Haideti sa legam un bolovan
de gitul lesului, ca marea sa inghita pacatul nostru si sa nu mai
aduca hoitul inapoi.
— Nici o mie de cuie si nici o suta de cioca¬ne nu sint de-ajuns
pentru a-l rastigni pe Mar¬ko Kralievici. Luati carbuni aprinsi si aseza-ti-i-i
pe piept, si-o sa se zvircoleasca de durere ca un vierme.
Calaii au luat jaratic din vatra unui calf atui-tor si au scris cu el un mare
cerc pe pieptul ino¬tatorului inghetat de ape. Carbunii au ars,
apoi, stingindu-se, s-au scrumit, innegrindu-se cum se innegresc
trandafirii rosii cind mor. Focul a lasat pe pieptul lui Marko dira
de carbune a unui mare inel, cum lasa hora vrajitorilor pe pajisti, dar flacaului
nu i-a scapat un gea¬mat si nu i-a frematat o geana.
— Alah, au spus calaii, am pacatuit. Dum¬nezeu singur are dreptul sa-i
supuna la munci pe cei morti. Rubedeniile lui or sa vina sa ne ceara socoteala
de aceasta pingarire. Haideti dara sa-l bagam intr-un sac ingreunat
cu pie¬tre, ca nici moartea sa nu stie ce les dam la¬comiei sale.
— Bietii de voi, spuse vaduva, o sa sfisie pinza oricit
de groasa ar fi si o sa desarte pie¬trele in apa. Mai bine chemati fetele
satului si puneti-le sa danseze in jurul lui pe nisip, si-o sa vedem daca
il mai chinuie inca pof¬tele carnii.
Si le-au chemat pe fete. Ele si-au pus in gra¬ba hainele de sarbatoare;
au adus cu ele tam¬burine si fluiere; s-au prins de miini si-au
inceput sa dantuiasca, dind ocol lesului. Cea mai frumoasa dintre
toate, tinind in mina o naframa rosie, mina hora. Era
mai inalta cu un cap decit toate celelalte, un cap cu parul negru
si cu gitul alb: era ca o caprioara care sare, ca un soim zburind.
Marko, nemiscat, simtea atingerea usoara a picioarelor ei des¬culte, iar inima
lui zvicnea tot mai naprasnic, atit de tare incit se temea
ca or sa o auda cei din jur. Si, fara voia lui, i-a mijit un zimbet aproape
dureros, iar buzele i-au frematat ca pentru un sarut. Dar, incet, incet,
se insera, si nici calaii, nici vaduva n-au apucat sa vada zim-betul
acela. Ochii limpezi ai lui Aise stateau insa atintiti pe chipul barbatului,
pentru ca il gasea frumos. Si lasa deodata sa-i cada nafra¬ma cea rosie,
ca sa ascunda zimbetul. Si zise:
— Nu mi se cade sa dansez in fata chipu¬lui gol al unui crestin
mort si de aceea i-am acoperit gura, imi facea sila s-o privesc.
Dar n-a contenit sa danseze, ca sa abata a-tentia calailor pina la ceasul
rugaciunii, cind vor fi siliti sa se indeparteze de tarm. intr-un
tirziu, un glas din inaltul minaretului a ince¬put sa strige
ca e vremea sa se inchine Dom¬nului. Oamenii s-au indreptat catre
mosche¬ea, mica si paraginita, a locului. Fetele, ostenite, au pornit si ele
intr-acolo, tirsiindu-si papu¬cii ascutiti. Aise pleca si
ea, privind mereu in urma; doar vaduva a mai ramas pe loc, nelu-
indu-si ochii de la lesul mincinos. Si, fara ves¬te, Marko s-a sculat;
si-a scos cu mina stinga cuiul din cea dreapta, a luat vaduva de parul
ei roscat si i-a infipt cuiul in git; apoi, scotin-du-si
cu stinga cuiul din dreapta, i l-a infipt femeii in frunte.
Dupa aceea si-a smuls cele doua aschii de piatra care ii strapungeau pi¬cioarele
si, cu ele, i-a crapat femeii ochii. Cind s-au inapoiat calaii, pe
tarm nu mai era nici urma de trupul lui Marko. Zacea acolo nu¬mai lesul insingerat
al unei batrine. Furtuna se potolise, insa barcile, prea incete,
l-au vinat zadarnic pe inotatorul dus printre valuri. Fi¬reste,
Marko a recucerit tinutul si a luat-o cu el pe fata care il facuse sa zimbeasca;
dar nu gloria lui ma misca, nici fericirea lor, ci suri-sul acela de pe
buzele supliciatului, pentru care dorinta a fost chinul cel mai dulce. Pri¬viti,
se lasa seara; aproape poti vedea pe plaja din Kotor mica ceata de calai lucrind
in lumi¬na carbunilor incinsi, pe fata dansind, pe ti-narul
acela neputind sa se impotriveasca fru¬musetii.
— Curioasa poveste, spuse arheologul. Dar ne-ai relatat o versiune fara
indoiala recen¬ta. Trebuie sa existe una mai veche. O sa aflu eu.
— Te inseli, spuse inginerul. V-am spus po¬vestea asa cum am auzit-o
de la taranii satu¬lui unde mi-am petrecut iarna trecuta, ocupat
cu saparea unui tunel pentru Orient-Expres. Nu vreau sa ii hulesc pe eroii
dumitale greci, Lukiadis: se retrageau in cortul lor intr-o por¬nire
de minie; urlau de durere linga prietenii lor morti; tirau de
picioare cadavrul dusma¬nilor in jurul oraselor infrinte,
insa, va rog sa ma credeti, Iliadei ii lipseste surisul lui
Ahile.
Autor: Povesti
Poezia Zîmbetul lui Marko de Povesti
|
