ZĀNA ZĀNELOR
A fost odata ca niciodata etc.
A fost odata un imparat mare si puternic,
si el avea trei feciori. Facandu-se mari, imparatul se gandi fel si chipuri
cum sa faca sa-si insoare copiii ca sa fie fericiti. Intro noapte, nu stiu
ce visa imparatul, ca a doua zi, de manecate, isi chema copiii si se urca cu
dansii in palimarul unui turn ce avea in gradina. Porunci sa-si ia fiecare arcul
si cate o sageata.
- Trageti, copii, cu arcul, le zise
imparatul, si unde va cadea sageata fiecaruia, acolo ii va fi norocul.
Copiii se supusera fara a carti catusi
de putin, caci ei erau incredintati ca tatal lor stia ce spune. Trasera, deci,
si sageata celui mai mare din fii se infipse in casa unui imparat vecin; a celui
de al doilea se infipse in casa unui boier mare d-ai imparatului; iara sageata
celui mai mic se urca in naltul cerului. Li se strambasera gaturile uitandu-se
dupa dansa, si p-aci, p-aci, era sa o piarza din ochi. Cand, o vazura coborandu-se
si se infipse intr-un copaci nalt dintr-o padure mare.
Se duse fiul cel mare, isi lua sotie
pe fata imparatului vecin, si se intoarse cu dansa la tatal sau.
Se duse si cel mijlociu si se intoarse
si el cu o sotioara mandra si frumoasa.
Se duse si cel mic. Cutreiera lumea
pana ce ajunse la padurea cea mare unde se lasase sageata lui. Bajbai el si
orbacai p-acolo prin bunget, pana ce dete de copaciul in care se infipsese si
sageata lui. Acest copaci era nalt si gros si batran, de cand urzise Dumnezeu
pamantul. Se incovriga el de dansul, si se urca pana ce ajunse de se agata de
o ramura. Si din ramura in ramura, cand atarnat cu mainile, cand cu picioarele
incrucisate si inclestate, ajunse pana in varf. Acolo puse mana si-si lua sageata.
Se dete jos cu sufletul plin de obida si de mahnire, socotind ca este sec de
noroc, caci, se gandea el, ca ce era sa gaseasca in acel copaci?
Nu-i fu destul ca nu-si aflase acolo
pe scrisa lui, nu-i fu destul ca facuse atata cale in desert, se mai pomeni,
cand vru sa plece de langa copaci, ca se agata de spinarea lui o bufnita. Hat
in sus, hat in jos, bufnita sa se duca din spinarea lui, ba. Il inhatase, dracoaica,
cu ghiarele, ca o gaita spurcata, si nu-l slabea nici cat ai da in cremene.
Mai se suci, mai se invarti sa scape
de pacoste, si nu fu nici un chip. Daca vazu si vazu, se hotari si el a se duce
acasa cu saxanaua in spinare si o lua la drum. In cale, baga de seama ca alte
sase bufnite se tineau dupa dansul. Merse el, biet, cu alaiul dupa dansul, si
potrivi ca sa ajunga acasa noaptea, spre a nu se face de rasul dracilor de copii.
Cum intra in camara unde locuia dansul
in palaturile tatane-sau, cele sase bufnite se asezara caresi pe unde; iar cea
d-a saptea bufnita, care se inclestase de spinarea lui, se aseza in pat.
Mai statu, bietul flacau, se mai socoti,
se mai gandi, mai planui, si in cele din urma gasi cu cale sa le lase in pace,
sa vaza unde are sa iasa aceasta intamplare. Mai cu seama ca acum se cotorosise
de saxanaua din spinare.
Si cum era si rupt de osteneala de
atata calatorie si de atata tevatura ce avu pe drum, adormi, cum puse capul
jos, de parca l-ai fi lovit cu mechea in cap.
A doua zi, ce sa-i vaza ochii? Langa
dansul in pat, o zana asa de frumoasa, de amutea si nu stiu cine cand o vedea;
iara la capetele patului lor sase roabe, una mai frumoasa decat alta. Mai vazu,
intr-un colt al camarei, sapte piei de bufnite, aruncate una peste alta.
Se mira tata-sau, se mira muma-sa
de asa frumusete si gingasie, ce nu mai vazusera de cand erau ei.
Ziua de nunta a fratelui celui mai
mare viind, se duse si fiul ce mic la imparatul, insa singur, caci nu putea
sa ia si pe zana, macar ca era sa-i fie logodnica. Cand, se pomeni cu dansa
ca se prinde in hora langa dansul. Nu mai putea de bucurie, cand o vazu. Se
falea, nene, cat un lucru mare, caci alta ca dansa nu se gasea in toata imparatia
lor si a vecinilor. Toti nuntasii ramasera cu ochii bleojditi la dansa. Iar
ceilalti fii de imparati si domni cari erau poftiti la nunta dedeau tarcoale
roabelor ce venise cu zana, si care de care umbla sa se prinza in hora langa
dansele. Si astfel se veselira pana seara. La masa, zana se aseza langa fiul
cel mic al imparatului. Mancara si se chefuira pana la miezul noptii. Apoi se
dusera fiecare la ale sale. Fiul cel mic al imparatului se duse in camara lui.
Zana dupa dansul. Se culcara si dormira ca niste imparati ce erau ei. Cand se
scula dimineata si vazu pieile de bufnita tot acolo, il apuca un cutremur de
scarba, aducandu-si aminte de cele ce patise de la dansele.
Se facu si nunta fiului de al doilea
al imparatului. Fiul cel mic se duse la nunta iarasi singur, si iara se pomeni
cu zana ca vine, si nici una, nici alta, top! se prinse langa dansul in hora.
Crestea inima intr-insul de bucurie si de fala, mai cu seama cand vedea pe ceilalti
fii de imparati si de domni ca le lasa gura apa la toti dupa o asa bucatica.
Ei, vorba aluia, in pofida capsunelor, mancau foile. Isi scoteau si ei focul
jucand in hora cu roabele zanei. Seara iara se pusera la masa.
Fiului celui mic al imparatului, ce-i
da lui dracul in gand, se scoala de la masa, se duce in camara lui, ia pieile
de bufnita si le arunca in foc, apoi vine si se aseaza la masa din nou.
O data se facu o tulburare intre mese.
Si iata de ce. Una din roabe striga:
- Stapana, suntem in primejdie!
Alta zise:
- Stapana, mie imi miroase a parlit!
Este prapadenie de noi.
Iara ea raspunse:
- Taca-va gura, tocmai acum la masa
v-ati gasit si voi sa voribiti secaturi?
Nu trecu insa mult si mai zise si
a treia:
- Stapana! nu e scapare, suntem vandute
miseleste.
In aceeasi vreme, si dansa stramba
nitel din nas. Pasamite ii venise si ei miros de parleala pieilor. Si deodata
sculandu-se cu toatele de la masa, se facura sapte porumbei. Apoi zana zise
fiului celui mic de imparat:
- Ai fost nerecunoscator. Cu bine
te-am gasit, cu bine sa ramai. Pana nu vei izbuti sa faci ce n-a facut om pe
lume, sa nu dai cu mana de mine.
Se inaltara, deci, in slava cerului
si indata pierira din ochii lui.
In desert mai rugara mesenii pe fiul
imparatului sa seaza la masa, in desert il indemnara parintii sa nu-si mai faca
inima rea, caci el ramasese cu ochii dupa porumbei si nu se mai puse la masa.
A doua zi pana in ziori pleca sa-si
gaseasca logodnica. El simtea bine acum ca fara dansa nu mai putea trai. Isi
lua ziua buna de la parinti si de la frati si o porni in pribegie.
Trecu dealuri, vai, colnice, strabatu
paduri intunecate si de picior neumblate, dete prin smarcuri si lacoviste, si
de urma porumbeilor sai nu putu da. Se framanta cu firea voinicul, cerceta,
cauta, intreba; dara nici o isprava nu-mi facea. Cu inima infranta, cu sufletul
zdrobit de mahnire, si cu dogorul dragostei intr-insul, umbla ca un zmeu si
ca un leu paraleu, dara toate in desert. Uneori il batea gandurile sa-si faca
seama singur, sa se dea de rapa, ori sa-si sfarame capul de coltii de piatra
de prin munti; dara parca ii spunea inima ca odata, odata, o sa se sfarseasca
toate necazurile sale, si deodata isi venea in sine, si se punea din nou pe
drum, mai cu harnicie si mai tare in credinta ca cine cauta cu amaruntul si
cu staruinta trebuie sa gaseasca si gandul sa si-l izbandeasca.
Rupt de oboseala si de zdruncinare,
se dete nitel la umbra intr-o valcea, sa se mai odihneasca oleaca. Si stand
el acolo, il fura somnul. Deodata se destepta, auzind o garaiala de graiuri
omenesti, si sari drept in sus. Ce sa vezi dumneata? Trei draci se certau de
faceau clabuc la gura. Se duse la dansii cu pieptul inainte si le zise:
- Cearta fara paruiala, ca nunta fara
lautari.
- Se lovi ca nuca in perete si vorba
ta, iaca, raspunsera ei. Dara noi nu ne certam, ci numai ne sfadim.
- Si pentru ce va sfaditi voi? ii
intreba el; caci galagia ce faceti voi, mort d-ar fi cineva si tot il desteptati.
- Uite, avem de mostenire, de la tata,
o pereche de opinci, o caciula si un bici, si nu ne invoim intre noi, care ce
sa ia din ele.
- Si la ce sunt bune bulendrele pe
care va sfaditi voi?
- Cand se incalta cineva cu opincile,
trece marea ca pe uscat. Cand pune caciula in cap, nu-l vede nici dracul, macar
de i-ar da cu degetul in ochi. Iara cand va avea biciul in mana si va trosni
asupra vrajmasilor sai, ii impietreste.
- Aveti dreptate sa va sfaditi voi,
ma. Caci una fara alta, aceste bulendre nu fac nici doua cepe degerate. Iaca
ce-mi zice mie gandul, de veti voi sa ma ascultati, sa va fac cu dreptate omeneasca.
- Te ascultam, te ascultam, raspunsera
dracii intr-o glasuire, spune-ne cum, si vom vedea.
- Vedeti voi cei trei munti ce stau
in fata noastra? Sa va duceti fiecare in cate unul, si cine va veni mai curand,
dupa ce va voi face eu semn, ale lui sa fie toate astea.
- Ca bine zici d-ta! Asa vom face.
Bravo! iaca ne-am gasit omul carele sa ne faca dreptate.
Si indata o rupsera d-a fuga dracii,
tulind-o inspre cate un munte.
Pana una, alta, voinicul puse opincile
in picioare, caciula in cap si lua biciul in mana. Cand ajunsera dracii in varfurile
muntilor si asteptara sa le faca semnul, fiul cel mic al imparatului trasni
de trei ori cu biciul in fata fiecarui drac, si ii impietri acolo locului. Apoi
o lua si el la drum in treaba lui, unde il tragea dorul.
Abia mai facu vro zece pasi si vazu
pe sus un stol de sapte porumbei. Ii urmari din ochi pana ce ii vazu in ce parte
de loc se lasara. Intr-acolo deci si dansul isi indrepta cararile pentru care
se ostenise atata mare de vreme.
Trecu mari, paraie si ape mari ca
pe uscat, mai cutreiera tari si pustiuri, pana ce ajunse la un munte mare, mare,
al carui varf da de nori. Aci vazuse el ca se lasase porumbeii. Se puse a se
urca pe dansul, si, din vagauna in vagauna, din stei de piatra in colti, din
rapa in rapa, catarandu-se cand pe muchi, cand pe coame de munti, ajunse la
o pestera. Intrand acolo, ramase ca lovit de trasnet cand vazu niste palaturi
ca de domn si asa de maiestrit lucrate, cum nu se vad pe pamantul nostru. Acolo
locuia logodnica lui, zana zanelor. Cum o vazu primblandu-se prin gradina cu
roabele dupa dansa, o si cunoscu. Un copilas de dragulet se tinea dupa zana,
alerga, se zbenguia printre flori, si tot striga pe zana ca sa-i arate cate
un fluturel. Pasamite zana ramasese grea cand zburase de la masa. Si acesta
era copilul lor.
Nu mai putea de bucurie fiul cel mic
al imparatului. Ii venea sa dea fuga, ca un dezmetic, sa ia copilasul sa-l sarute.
Dara isi lua seama, nu care cumva sa se sperie. Pe dansul nu-l vedea nimeni,
caci era cu caciula in cap.
Incepu a da inde seara, si el nu stia
cum sa se arate. In cele din urma auzind ca pofteste la masa pe zana, se duse
si el si se aseza intre dansa si intre copilasul lor. Adusera bucate. El manca
ca un lup flamand, caci nu mai tinea minte de cand nu mancase el leguma fiarta.
Zana se mira cum de se sfarseste bucatele asa de iute. Porunci de mai aduse.
Dara si acele se fituira intr-o clipa.
Intre acestea, el ridicandu-si nitel
caciula dinstre partea copilului, acesta il zari si odata striga:
- Uite tata, mama!
- Tata-tau, dragul meu, nu va da peste
noi pana nu va savarsi o fapta nazdravana, raspunse ma-sa.
El isi trase iute, iute, caciula pe
ochi si incepu iarasi a manca, de parea ca se bat lupii la gura lui. Dupa ce
sfarsi si aceste bucate, zana, coprinsa de mirare, porunci sa se mai aduca,
ca sa fie din destul.
Fiul imparatului se mai arata copilasului
inca o data, plin de bucurie ca fiul sau il cunoscu.
Copilul iarasi spuse ma-si; si aceasta
iarasi il tinu de rau, vezi ca nu-i venea ei a crede sa fi facut barbatu-sau
niscai fapte minunate, prin care sa poata ajunge la dansa. Ea stia ca pe acolo
nici pasare maiastra nu calca. Copilul tacu, caci tata-sau isi trasese caciula
pe ochi numaidecat.
Mai manca pana ce se ispravi si aceste
bucate. Manca, nene, si nu se mai satura. Nemaiavand ce sa mai aduca la masa,
zana incepu a carti ca nu mai ramasese si pentru roabe. Cand iata copilul ca
striga iarasi:
- Mama! zau ca este tata.
- Dara unde este, ma? ce tot aiurezi
tu?
- Ba nici aiureala, nici nimic. Uite-l,
este colea langa mine, uite-l, ma ia in brate.
Se sperie zana cand auzi. Dara el
nu o lasa pana in cele din urma fara sa se arate, ca sa nu-i vie ceva rau. Si
luandu-si caciula din cap, zise:
- Iata-ma si eu. Tu n-ai vrut sa crezi
pe fiul nostru cand ti-a spus ca m-a vazut. Eu n-am stiut ce sa crez cand am
vazut scarboasele alea de piei, ci am socotit ca fac bine, dandu-le focului,
ca sa va scap pe voi de ele.
- Asa am fost noi ursiti sa patimim,
raspunse zana. Lasa acum cele trecute uitarii, si spune-mi cum ai izbutit de
ai ajuns pana aici.
Si dupa ce-si povesti toate intamplarile,
si tot ce pati, se imbratisara, saruta copilul si ramase acolo cu toti. El starui
de dansa sa iasa la lume, si ea il asculta. Se intoarsera deci cu totii la imparatul,
tatal voinicului, si acolo facu o nunta de se duse vestea in lume.
Imparatul acela imbatranind, toata
boierimea si tot poporul alesera pe fiul sau cel mai mic de imparat, pentru
ca era roman verde, intreg la minte si drept la judecata; si traira si imparatira
in fericire, de le ramase numele de pomenire in vecii vecilor.
Iara eu incalecai p-o sea etc.
Autor: Povesti
Poezia ZĀNA ZĀNELOR de Povesti
|
