Atlantida

Altadata, la moartea unei iubiri,
inima mi se umplea cu un vid racoros,
paream un arm uitat de aripile sub iri
ale ultimului albatros,
un lut amar, pradat de diamante
Vocea se spargea in cioburi de aer,
s`ngele cald se retragea in plante,
=i ram`neam sa sun, sa rasun, clopot fara de vaier.
T`rziu, ca ni=te marinari la=i
care se-ntorc pe corabia parasita, b`ntuita de v`nturi,
umbra, glasul, propriii pa=i,
reveneau peste-ale pun ii =ovaielnice sc`nduri.
Si corabia se av`nta peste mari,
cu p`nze vii, peste apele moarte,
adaug`nd o zare noua, =tiutelor zari,
o chemare spre mai departe
Dincolo de dezastre, de naufragii,
priveam st`ncile-n flacari, printre care corabia-mi
alba trecu
=i spuneam, cu ochii ar=i de miragii:
Nu, nu tu ai fost marea dragoste, nu!
Dar totul e altfel, e altfel acum,
ma simt dobor`t de ciudate poveri,
gesturi, cuvinte, culori, topite-n fum
le port cu mine spre nicaieri.
Ca o piramida ce fuge-n de=erturi cu criptele goale,
ca o c`mpie chem`ndu-=i florile moarte-n pam`nt,
ratacesc prin anotimpurile lumii, egale,
fara lini=te s`nt.
Un ocean voi fi, iar tu, impietrita,
imi vei fulgera trupul, vei ram`ne-n ad`nc,
Atlantida
pe care n-o zaresc, de=i-n mine o str`ng.

Alunec, corabie beata, peste nisipuri,
ard peste pietre, ocean de corali parasit,
transfigurat, rasar in mii de chipuri
=i e=ti cu mine ve=nic, te strig neauzit
Marea iubire e-n urma, ori poate undeva, inainte.
Sigur, am sa te uit, imi spun, v`rsta mea strabatu
o presim ire a nop ii. Vine o diminea a noua,
fierbinte
Dar daca ai fost tu?