CÂNTECUL OMULUI
lui Ion Pillat
Un vant sonor batu-nainte.
Ma umple pacla de cuvinte,
Trec volbure de vorbe-n minte
Si picuri chinuiti cad greu,
Din raza unui gand, curata,
Prin bura turbure strabate
Si-n ceata vorbelor deodata
Rodesc lumini de curcubeu.
Ma uit la pomii din gradina;
Toti numai ramuri si lumina,
Inalta rodul pe tulpina,
Dar pantecul ascund in lut...
Eu singur stau intreg afara,
Tarand puternica povara.
Cu radacina mea amara,
Calc peste lut de la-nceput.
Ma zvarle slobod vantul de pe
Spatosii munti pe sterpe stepe,
Incalec marile sirepe,
Sunt soi de impamantenit.
Atarn de-o alta-mparatie,
Las aripa, las vijelie
Si din cereasca panoplie
Aleg doar duhul ascutit.
Sunt puiul tainic al genunii.
Port harul vesnic al minunii,
Si fructul zilnic al minciunii
Culeg cu maini de adevar.
Tacere, suflete, tacere...
De-a carnii neagra mangaiere
Impodobita cu durere
Cum as putea sa te dezbar?
Ma surp, m-alcatui, randuri-randuri
Urc albe-arhitecturi de grnduri
Sau, crisalida-n patru scanduri,
Azur duc viermilor mareti...
Tin cumpana cu jar in mine,
Ma-nclin pe talgerele pline
Cand aprig ctitor de ruine,
Cand ziditor de frumuseti.
Ma fura vremea si ma vinde,
Alerg spre magica merinde,
Vanez cu dorul. Pan ma prinde
Popasul la un vir de fum.
Acolo-n margine de noapte
Strang secolii, ii smulg de fapte
Si cu puternicul lor lapte
Mi-adap copii pentru drum.
Salut , senine cai de viata!
Cu roua lumilor pe fata,
Va-ncep in pura dimineata
Si iar va pierd si iar ma sting.
Intru-n launtrica racoare,
In nemurirea schimbatoare
Ma plec pe pietre hranitoare,
Si sarea visului o ling.
Ma-nghite somnul si m-aduce,
Cand amintirea sta-n rascruce,
S-arat pe unde sa apuce
Sovaitorilor urmasi...
Stand viitorul sa-nfrunte,
Trecutul pur s-aseaza-n frunte
Si-ndoaie nevazuta punte
Spre tarmuri virgine de pasi.
Autor: Vasile Voiculescu Poezia CÂNTECUL OMULUI de Vasile Voiculescu
|