| ||||
|
| Poetul zilei | |||||
| |||||
| Poezia de azi | |||||
Mod de Ion Barbu Citeste Poezie completa | |||||
| |||||
Schitul de ceara
|
|||
|
Vezi toate poeziile poetului Vasile Voiculescu
|
|||
|
|
|||
| In albinele din prisaca Profirei intrase o razmerita necunoscuta care le rasturna toata firea si rinduielile; nici mai mult nici mai putin, albinele capiasera. Mai intii, incepura sa-si fure intre ele, de la stup la stup, mierea, ceea ce isca incaierari cu batalii grozave. Vazduhul ograzii era numai biziit furios, iar jos pe pamint se zbateau cocoloase de albine cu acele infipte unele in altele. E drept ca furtisagul il deprinsesera de la niste albine streine, care, in lipsa bastinaselor, plecate la cules, patrunsesera dupa jaf prin uleiele chiabure. Dar, de la alungarea tilharelor, pagubasele, spaimintate de saracie, in Ioc sa alerge dupa hrana, se naravisera sa se jacmaneasca intre ele. Si, ca niste dusmance, se pradau unele pe altele. La inceput i-a fost greu Profirei sa creada o asemenea blestematie. Albinele ei sa se dea la apucaturi atit de nelegiuite! Nu se putea: erau, de buna-seama, tot niste hotoaice venite de aiurea, care savirseau asemenea fapte. Ca sa dovedeasca adevarul, a trebuit sa stea citeva ceasuri de pinda la urdinisul unui buduroi, presarind cu un somoiog muiat in faina lucratoarele ce intrau si ieseau fara rost si in mare neorinduiala. Albinele insemnate astfel cu praf alb, in loc sa zboare la pajisti si sa se intoarca, incarcate, la matca lor, alergau de-a dreptul la miere de-a gata pe la ceilalti stupi, de unde ieseau alungate si urmarite de stapinele furioase, care, la rindul lor, se strecurau hoteste pe la vecine, sa-si indestuleze fara truda camara. Din ginganiile blinde si cuminti de odinioara ajunsesera acum niste muste hoate, lenese si nerusinate, numai biziit fara nici o treaba. Nu le mai pasa de puiet, ci se imbuibau ele de miere. Uitasera de roit si lasau sa se inmulteasca misuna trintorilor. in schimb, isi asasinau reginele. Astfel se pierdu nefolosita toata primavara intr-o invalmaseala, o dihonie si o nebunie care adusera saracia si ruina prisacii. Dar n-a fost de ajuns atit. Curind s-a pornit printre ele o bolesnita. Albinele, toropite, nu mai puteau zbura. Slabe, sfrijite, cu aripile ofilite ca niste frunzulite zburlite de bruma, ele tindaleau pe acoperisurile uleielor, de unde cadeau jos, moarte. Profira le aduna cu matura si le ardea in foc, cum o invatasera oamenii, ca sa stavileasca molima. Nici roinita inflorita, nici isopul amestecat cu indrusaim si busuioc inmuiat in aiasma n-a fost de folos. Si un miros ca de hoit imputit incepu sa duhneasca din stiubeiele ciumate. Acum, biata vadana alerga vaicarindu-se nauca de la popa la invatator dupa povete, caci prisaca era singurul ei avut, din care isi tinea copiii. Popa si invatatorul deschideau carti, puneau tacticos ochelarii si citeau Dar molifte si sfaturi se dovedcau fara putere si de prisos. Nimic nu se impotrivea raului, si repede stupina ajunse in paragina. in stiubeiele care nu se mai puteau apara se asezasera moliile de ceara si se cuibarisera soarecii. Singurul leac tamaduitor, isi dau cu parerea oamenii, era sa le dea foc. Citiva stupi mai voinici, care vuiau inca incetisor a viata, trimitind arar cite o albina sa cerceteze gradinile, se stingeau si ei. Si, asta, in pragul verii, cind teii atirnau coplesiti de arome si salcimii se clatinau ingreuiati de miresme. Femeia, plecata, si-a spus cu noduri in git naduful, a plins si a cerut ajutor, adica sa se ridice de pe prisaafei blestemul. Vrajitoarea a ascultat-o cu toate mintile ei la pinda. Si-a dat repede seama ca nu e usor s-o prinda. S-a gindit citva timp si la urma i-a dat in soapta la ureche un sfat tainic, la auzul caruia Profira s-a scuturat infricosata, a schimbat fete-fete, si s-a impotrivit cu deznadejde. Vrajitoarea ramase stana neclintita si n-a mai scos un cuvint. Zadarnic s-a zvircolit femeia. Pina la urma n-a mai avut incotro si, supusa, a primit sa faca intocmai. Trebuia cu orice chip sa mintuiasca prisaca, stupii ei dragi cu care se intelesese pina atunci cum s-ar fi inteles cu niste prieteni cuminti. A doua zi, duminica, Profira s-a gatit in graba si a pomit impleticindu-se la biserica. Singura, fara sa-si ia copiii cum facea de obicei. Acolo, galbena ca moartea, n-a auzit, n-a ascultat nimic. Cu ochii tinta numai la icoana Maicii Domnului, a stat ca o neroada, fara pic de rugaciune in gura sau in gind. Cind preotul a iesit cu sfintele daruri, ea a cazut atit de adinc pe pardoseala de piatra, ca i-a plesnit pielea genunchilor si i-a dat singcle. Ea n-a simtit. A ramas asa, cu fruntea pe lespezi in coltul unde cazuse, pina la sfirsitul slujbei. Oamenii, care o stiau evlavioasa si necajita, nu se mirara si o lasara acolo. Preotul, dupa ce se dezbraca de odajdii, trecu grabit si iesi din biserica fara s-o vada. Vaduva se trezi singura si inchisa, cu toti ochii sfintilor mari deschisi asupra ei. Dar curind se dezmetici si soaptele vrajitoarei ii sunara in urechi. Deodata se scula in picioare si, cu mare indrazneala, porni spre altar. Ii auia auzul ca la cufundatorii in apa, cind se lasa la mari adincimi. Dar facu o opintire si intinse mina spre usa din stinga Sovai o clipa. Simti taind-o in tot trupul o durere care-i aminti de durerile facerii, cind nascuse intiia oara. Se cutremura. Dar se gindi ce bucurie ii venise pe urma, cind salta pe genunchi pruncul pentru care atit se chinuise. Si indrazni. impinse usa si patrunse val-virtej in sfinta unde odihneau infricosatele taine. Dete la o parte naframa invelitoare si inhata cu mina teapana paharul cu sfinta grijanie. Se mira ca-l poate clinti cu atita usurinta. Se astepta sa se lupte cu el mai greu decit cu o stinca. Si il ridica. in fundul de argint usor coclit sclipea singele misterios al vietii, cu farime din trupul cel fara de moarte in el. Femeia duse la gura potirul si, cu lacomie de betiv, isi umplu pe nerasuflate gura. Si chiar din altar, o impunse la goana spre casa, se repezi in ograda si se napusti asupra stiubeielor, unde scuipa in fiecare la sir cite o picatura din sfinta cuminecatura adusa cu atita agoniseala de pacat. Apoi, sleita, ca si cind ar fi carat un munte, se pravali intre stiubeicle pustii si adormi ca moarta. Abia spre seara au gasit-o copiii si o tirira in casa, de unde n-a mai iesit. A cazut la pat si a zacut ratacita, cu zapaceli si spaime, biiguind intruna despre lucruri neintelese de vecinii strinsi la capul ei. Vorbind mereu de un foc, de azima dulce, de care ii este necontenit plina gura. Si se mira ca nu vede nimeni vapaia ce zbucneste cind o deschide. Tinea mai ales cu scumpa-tate scuipatul si-l inghitea intruna. Pentru nimic in lume nu l-ar fi lepadat jos A stat asa citeva zile. De citeva ori, cind i se mai intremau mintile, a dat sa cheme preotul. Dar isi lua seama. Astepta inca. intreba mereu de stupii care dormeau inainte somnul mortii. Si se caina in gind ca vrajitoarea o inselase tragind-o intr-o cursa cu infatisare de evlavie, ca s-o arunce in pacatul cel mai de neiertat, batjocorirea sfintelor taine. Dar asa i-a trebuit, daca a parasit pe Dumnezeu si a alergat la cel viclean! Lumea n-o lasa in pace, indemnind-o sa cheme vrajitoarea sa-i deseinte Ea n-a vrut sa mai auda, hotarita macar de acum inainte sa nu mai greseasca. Canonita far' de ragaz de mustrarile cugetului, trimise in sfirsit dupa popa, care veni cu cartea invaluita in patrafir. Profira ii ceru s-o spovedeasca. Dete pe toti afara si ramase singura cu duhovnicul. - Azi sa-ti citesc numai o molifta pentru boala, o indemna acesta. Nu e nevoie sa te marturisesti. Nu esti pe moarte. Si n-am adus grijania. Femeia, Ia auzul cuvintelor, se zvircoli toata. -Am pacatuit cumplit, parinte, si nu mai pot rabda pacatul in mine. Trebuie sa-l desert, gifiia ea, stilcindu-se in ingenuncheri. Nu cer grijanie. Te rog numai sa ma asculti fara sa ma alungi si sa ma blestemi. Si se smucea de par ca o apucata. Preotul desfasura silnic odajdia, si-o petrecu pe dupa git, cu poala acoperi capul strivit de pamint al pacatoasei, citi o rugaciune si cu ochii in tavan astepta, gata sa asculte. Femeia tacea, plingind cu suspine. - Spune, se indulci duhovnicul, miscat de atita umilinta si framint. - Nu indraznesc, parinte. Mi-e groaza de mine singura, se scutura ea. Si iadul are sa se in-spaiminte de fapta mea. - indrazneste, fata mea! Iadul a fost biruit si Domnul poate ierta orice pacat - zise popa, intr-o doara. -Al meu e prea mare. il simt aici, in mine, ca pe o vietate spurcata. Si se plesnea toata. in sfirsit, popa o indupleca sa vorbeasca. Si femeia, cu sughituri, povesti frint si incilcit isprava ei. Amesteca pe vrajitoare cu grijania si stupii cu potirul, batindu-si pieptul ca a fost o neroada si s-a lasat tirita de diavol in pierzanie, incit duhovnicul nu intelese mai nimic. isi dete si el cu parerea, ca toata lumea, ca femeia e pocnita la cap si aiureaza. - Cum?- o intreba el zimbind, ca s-o incerce - ai baut cuminecatura chiar din potirul de pe sfinta masa? Din altar? - Da, parinte. Mi-am umplut cit am putut gura cu grijanie din pahar, ca toti stupii erau bolnavi si-mi trebuia multa. - Nu se poate! - spuse popa. in potir nu ramine niciodata cuminecatura. Sta gol. in el nu e nimic. Nici macar o picatura. Profira holba ochii nebuni la el. - Da. urma popa, nici macar o picatura. Sint indatorat sa-I golesc dupa fiecare liturghie, cind ma impartasesc si sa-l curat cu grija. Nu e ingaduit nici umed sa-l las. il sterg cu naframa. Cum ai putut gasi cit sa-ti umpli gura? Femeia tacea cufundata in durerea ei, tara sa-! asculte mai mult. Ea stia bine ca-si umpluse gura. O ardea inca puterea cea nerabdatoare a grijaniei. - Cum era potirul?- intreba preotul, putin ingrijorat de neclintirea ci. Profira i-l zugravi intocmai. I se intiparise, odata cu toate spaimele, in minte. - Si de unde l-ai luat? - urma popa cu cercetarea, nadajduind o incurcatura sau o abatere a femeii. Dar ea arata intocmai locul unde odihneste obisnuit vasul, precum si invelitoarea cu dungi rosii de matase si cruci de fir cusute la cele patru colturi. Preotul, clatinat, se uimi iar, dar repede isi reveni in fire: cine stie cum si cind zarise ea toate astea prin usile deschise ale altarului. - Pe care usa ai intrat in altar? - urma sa o cerce popa. - Pe usa din stinga, unde asteptam cind dam pomelnice si liturghii si pe unde iesi Sfintia-ta, cu sfintele daruri. - Si nu te-a inspaimintat arhanghelul care o strajuieste cu sabia de foc? Femeia se opri o clipa sa-si aminteasca. - M-a intimpinat cel cu crinul, parinte. - Pai, vezi ca minti?! In stinga, pe unde zici ca ai patruns, e zugravit Mihail, mormai mai mult pentru el preotul, gasindu-si cumpatul. Nu-i fi vrind acum sa cred ca arhanghelii si-au schimbat locul pentru tine - Stiu eu, parinte?! - gemu ea si se plesni cu palmele peste obraji, ingrozita ca a pricinuit tulburare ingerilor. - Si ai gasit cit sa-ti umpli bine gura? - Da, parinte. Am sorbit tot ce se afla in pahar - marturisi ea, zbucnind in plinsete. Si pe urma am scuipat-o in stupi, cum m-a indemnat diavolul, ca sa ma piarda. Preotul clatina din cap. Nu se mai indoia ca bietei vaduve i se strimbasera mintile. Citi repede o molifta pentru dezlegarea pacatelor, spuse o rugaciune pripita si cauta s-o linisteasca, incre-dintind-o ca Dumnezeu o iarta pentru orice ar fi pacatuit. Se prefacea ca-i ia de buna-seama smintenia si o crede. Ce folos sa se puna cu nebuna, si cum sa-i dovedeasca ratacirile inchipuirii ei bolnave? Si-i dete iertare cu inima usoara Dar, plecat de acolo, pasii il dusera fara voie Ia biserica. Nu trecuse saptamina de cind slujise, si vasul era gol, curat, cu fundul netezit, asa cum il lasase. Doar ca l-a gasit descoperit. Cine stie cum ii alunecase naframa de pe gura si el nu bagase de seama, dupa sfirsitul slujbei, cind iesise Hotarit, femeia aiura. in urma spovedaniei, Profira ramase multa vreme jos, in nesimtire. Si iar boli citeva zile, parasita de toti, neimpacata, fara alinare. Cind, intr-o dimineata, copiii detera buzna peste ea, tipind ca in ograda au napadit niste albine care au umplut prisaca pustie. Auzul ei se deschise indata si un zumzet harnic ii patrunse urechile. Profira sari ca inviata din morti, lepada de pe ea boala, mustrare de cuget, tot ce o impovara, si se repezi afara. Se tinea oare vrajitoarea de cu-vinl? Stupii, inviorati, vuiau intesati de albine, care ieseau si intrau in mare rinduiala, toate, la rosturile lor, si incarcate pe la incheieturi cu pulberea florilor. Erau albinele ei. Le cunostea bine. Sporisera, dar multe purtau inca pe spate firisoarele de faina cu care Ie insemnase. Si numaidccit prisaca se pomi pe o harnicie si o munca fara odihna, parca sa cistige timpul pierdut cu boala si ratacirea. A fost o vara inadins lunga si bogata, cu belsug de flori si finete cu cite trei rinduri de coasa. Apoi, o toamna tirzielnica, linceda, cu taraganeli si intoarceri de primavara, a dat ghes merilor si salcimilor sa infloreasca a doua oara, ca si liliacului sa se umple de ciorchini. Strugurii au huzurit neculesi prin vii pina-n gura iernii, ca si celelalte pometuri, asteptind ca albinele Profirei sa-si umple fagurii. Stupii au avut timp astfel sa roiasca de cite doua si trei ori puita numeroasa si sanatoasa, cit femeia nu mai prididea sa prinda si sa aciuieze atita norod. Dar in toata vremea asta ea nu a indraznit cu nici un chip sa se atinga de stupi si sa-i reteze ca sa le ia mierea. Privea uneori cu ura la albine si, muncita de ginduri, o podideau lacrimile. Ele nu stringeau pentru casa si pentru copii, ci pentru satana, in a carui slujba erau. Caci viermele neadormit al pacatului o rodea fara curmare. Nu era totul o ademenire a diavolului? Si nu se iscase dinlr-o vraja? ii venea citeodata sa ia furca si sa risipeasca prisaca blestemata, care nu se imbelsuga decit sa-i aminteasca si mai aprig de vrajitoare si de vina ei fara ispasa. Mierea care se aduna era spurcata, si fagurii, blestemati de nelegiuirea savirsita asupra trupului si sin-gelui Mintuitorului. Ca sa dea copiilor sa manince din rodul vrajlor, insemna sa-i arunce si pe ei in ghearele necuratului Si e de ajuns ea! Pina la urma, mierea incepu sa curga afara din stiubeie. Albinele se ostoisera din alergatura, pregatindu-se de rinduiala iernatului, astupind gaurile, capacind fagurii. Copiii plingeau lihniti, cu ochii la siroaiele de miere prelinsa Bulzul de ceara veche se sfirsise si nu mai erau luminari pentru biserica. Si iama da semne intetite ca are sa vina cu toata neindurarea. Vaduva se gindi iar la preot, sa-l cheme pentru un sfat, pentru o sfestanie. Dar isi lua seama. Iar n-ar fi inteles-o. intr-o seara cazu, hotarita, la icoana Maicii Domnului si se ruga, luindu-si asupra-si intreg pacatul. A doua zi incepu, singura, retezatul prisacii. Cind desfacu capacul celui dintii stup, se astepta s-o improaste traznetele iadului, sau macar mierea sa miroasa a pucioasa. Dar nimic altceva decit ochiuri limpezi, pline de cleiul cu mireazma desfatata Deodata, miinile ei, uimite, incremenira, in inima fagurului se pitula o zidire cu totul deosebita de rostul si alcatuirea dimprejur. Sta acolo, zamislit din ceara alba ca zapada, un simbure de chivot marunt, aidoma cu o bisericuta mica numai cit o lacrima, dar atit de amanuntit si desavirsit lucrata, ca nu-i lipsea nimic, usi, ferestre, turle, pridvor, din cite se cuvin unui sfint lacas. Si inlauntrul chivotului, prin usitele date in laturi, se zarea sprijinita pe un fir de piciorus o tintisoara luminoasa, pristolul pe care odihnea un potir, mic cit o seinteie, unde stralucea pastrat stropul de impartasanie scuipat de ca De jur imprejurul chivotului, de cele patru laturi, se intesau niste chilioare, inchipuind o manastire pitica, de ceara, unde, rinduite de paza, slujeau o seama de albine anume inchinate. Femeia, cuprinsa de o infricosata bucurie, alerga din stup in stup si-i deschise pilpiind de spaima. in miezul fiecaruia strajuia stralucitul chivot, cu sfinta cuminecatura in boaba potirului, imprejmuit de chiliile schitului de ceara. Indata, mintile ei zbuciumate se luminara si pacea cobori peste ea. Pricepu ca se intimplase ceva dincolo de pricepere Dar ea nu destainui nimanui minunea. Nici chiar preotului, la spovedanie. Pentru ce, incredintarea ca potirul fusese gol si ca ea bause numai inchipuire? Daca Dumnezeu nu voise sa deschida slujitorului sau intelegerea, atunci cind, sfarimata, i se marturisise, poate acum ar fi savirsit un pacat descoperindu-i ceea ce se cerea acoperit. Si nu-si deschise gura, care pastra toata viata aromele impartasaniei furate. |
|||
Pune poezia Schitul de ceara pe pagina ta Adauga link pe pagina web a site-ului tau. Poezii despre:
|
|||
Copyright 2024 © Poeziile sunt proprietatea poetilor. Toate poemele sunt reproduse in scop educational pentru informarea utilizatorului.Contact (Poeziile.com - Portal de poezie romaneasca ) |
| Mari poeti romani |