Rondelul rozelor ce mor - comentariu Alexandru Macedonski

Poezii Rondele


Rondelurile rozelor se deschid cu Rondelul rozelor ce mor, care a fost publicat prima data in "Universul literar", in 12 iunie 1916, republicat in Poezii alese, 1921, si apoi in Poema rondelurilor, din 1927. Poate nu intamplator e primul dintre cele zece poeme ale ciclului amintit, daca avem in vedere faptul ca tonul este atat de stins aici si scade treptat in gravitate, pana la ultimul vers al ciclului. in plus, este cel mai important dintre toate segmentele Poemei rondelurilor, centrat pe imaginea idilica, spectaculara, ori doar patetica, a rozei simboliste, ca element definitoriu pentru viziunea asupra lumii al carei practicant fervent a fost Alexandru Macedonski. "Dupa o lunga perioada de concepere, la batranete, cand in poezia lui Macedonski totul devine diafan si redus la esente, o serie de idei poetice, care fac parte organica din universul poetului, s-au putut cristaliza in mod firesc in forma fixa, muzicala si riguros ritmica a rondelului" (Adrian MarinO).






Atins asadar de tipica dezamagire nu doar a simbolistilor, ci a modernilor, ori macar de cea caracteristica biografiei accidentate a poetului Macedonski, scriitorul uneste sensibilitatea eterogena a inceputului de secol cu cerintele formale parnasiene, pe un ton ce se revendica din Romantismul inalt, rezultatul fiind o poema ce are drept tema exprimarea tristetii profunde a unui suflet ce se afla in pragul senectutii. Acum rozele nu mai genereaza extaze mistice, nici macar bucurii pasagere. Roza, aici, exprima un sentiment ontologic extrem de pasional, o jale universala ce uneste trecutul cu prezentul prin folosirea sugestiva a timpurilor verbale ce alterneaza trecutul cu prezentul:



"Mor in gradini si mor si-n mine -
Si-au fost atat de viata pline,
Si azi se sting asa usor."



Nu e doar o nostalgie a senectutii, ci un lamento sublimat al vietii intregi, proiectat la scara intregii realitati:

"in tot, se simte un fior,
O jale e in orisicine".
Se poate recunoaste o anumita voluptate a plansului, deloc straina liricii macedonskiene, care, inevitabil, trimite la tonurile poeziei lui Octavian Goga, dar fara accentele sociale ori lacrimogene ale acestuia. Cele mai multe lexeme se subsumeaza campului semantic al "sfarsitului", aproximativ zece cuvinte. Ultima strofa alcatuieste o imagine care ii era, probabil, familiara poetului din perioada romantica a creatiei sale, e vorba de "marea noapte care vine", expresie ce nu poate sa nu te trimita cu gandul la Weltanschauung-u romanticilor. Credem ca nu e deloc lipsit de insemnatate faptul ca din cele saisprezece verbe ale micului poem doar unul este la trecut. Valoarea expresiva a verbelor la prezent poate sugera un prezent continuu, indefinit prelungit, din momentul imaginarii / scrierii si pana in momentul lecturii personale, individuale. Perfectul compus e asociat unui trecut indepartat, epuizat in momentul vorbirii, un trecut irecuperabil existen-tialmente. De asemenea, folosirea repetata a pronumelor personale de persoana intai (de exemplu, "mor si-n mine") are rolul de a realiza o complicitate intre eul liric si lectorul mesajului. in acest fel simplu, empatia dintre poet si cititorul sau este deplina: presentimentul finalului implacabil este reciproc.



Laitmotivul Rondelului rozelor ce mor ("E vremea rozelor ce mor") e un vers ce nu are, aparent, mari calitati poetice, intrucat poetul nu mai mizeaza pe frazari fastidioase, ca in prima etapa a creatiei sale. Ramane din el doar sentimentul de implacabil, de definitiv, ca o axioma acceptata doar in ultima instanta, aceea a senectutii. Simplitatea de acum e mult mai sugestiva si se asociaza unei imagini a carei prima calitate este muzicalitatea intrinseca a discursului, in prima strofa, sub forma lipsita de echivoc a unui paralelism sintactic ("Si-au fost atat de viata pline,
Si azi se sting asa usor"), se pun laolalta doua viziuni ce nu mai sunt eruptive, sunt tocite prin simpla lor enuntare lipsita de spectaculos. Visul de glorie al individului s-a transformat intr-o meditatie metafizica sensibila, stinsa, rezultat al acceptarii senine a conditiei efemere a omului. Luciditatea acestei meditatii asupra conditiei umane nu e integral un castig al modernismului. Doar simplitatea formulelor, interiorizarea sentimentelor, viziunea mai frenetica ori mai stinsa, tensiunea discursului liric si cautarea obstinata, disperata a expresiei esentiale. De toate acestea nu e deloc strain Al. Macedonski, dupa cum spune, la unison aproape, critica literara, care nu i-a ramas dator poetului; astfel, Mihai Zamfir, in Introducere in opera lui Al. Macedonski, vorbeste despre o creatie a sintezei:

"Sinteza macedonskiana opereaza mai intai la nivelul inspiratiei; ca si la postpasoptisti, poetul adopta postura desperatului care nu-si gaseste linistea si-si prevede finalul iminent".




Cu totul, acest mic poem care ingemaneaza romantismul, cu spleenul simbolist, cu forma parnasiana si cu echilibrul de origine clasica, da o neta imagine asupra imaginarului din poezia macedonskiana de final, dominat de motivul rozei efemere, distribuita aici in exces. Cufundat in reveria provocata de viziunea contemplativa, eul liric descrie densitati sufocante de roze, destinate a realiza o metonimie a destinului uman: frumusetea si efemeritatea lor e, de fapt, a destinului omului.

Comentarii

Poeziile poetului




Copyright 2022 © Poeziile sunt proprietatea poetilor. Toate poemele sunt reproduse in scop educational pentru informarea utilizatorului.Contact (Poeziile.com - Portal de poezie romaneasca )
Mari poeti romani