Noi vrem pamant! - comentariu George Cosbuc

E firesc ca un artist care se autodefineste drept "suflet in sufletul neamului" sau sa fie si un mare poet social. Constiinta apartenentei la obstea pe care o reprezinta si al carei interpret este il determina pe George Cosbuc sa dea glas, in forme lirice deosebite, visului unui popor oprimat de atatea veacuri. Un exemplu este poezia Noi vrem pamant!, publicata in revista "Vatra", in 1894. Apeland la o voce lirica extraordinar de elocventa - cea a taranului frustrat de dreptate si libertate -, Cosbuc devine rostitorul unui cumplit rechizitoriu la adresa injustei stapaniri:

"Flamand si gol, far-adapost,
Mi-ai pus pe umeri cat ai vrut,
Si m-ai scuipat si m-ai batut
Si cane eu ti-am fost!
Ciocoi pribeag, adus de vant,
De ai cu iadul legamant
Sa-ti fim toti cani, loveste-n noi!
Rabdam poveri, rabdam nevoi
Si ham de cai si jug de boi:
Dar vrem pamant!"



O parte a criticii literare a considerat ca "ideea poetica naste in Noi vrem pamant! din apasata subliniere a opozitiei de interese si simtaminte intre masele exploatate si «tagma jefuitorilor'" (Dumitru MicU). intr-o astfel de perspectiva, poezia s-ar retine "prin timbrul ei viguros, prin expresia tasnita dintr-o indignare justa si generoasa, prin caracterul de exponent al maselor, asumat de poet" (Octav SulutiU). Alta interpretare, mai nuantata, scoate la iveala alte valente ale textului:

"Ca atmosfera generala, poemul acesta pare un imn primitiv inchinat pamantului; un fel de adoratie pagana este adusa acestuia, cu pretul oricaror suferinti (). Imaginile mizeriei, ale suferintei umane, au ceva sumbru in ele, vin parca din epoci de barbarie cumplita. Tonalitatea insa e mai degraba de lamentatie fioroasa decat de revolta. Razvratirea ramane doar o promisiune, o profetie poate si de fapt in adoratia aceasta funesta aproape primara pentru pamant consta lirismul intunecat al poeziei" (Petru Poanta). Adevarul este ca, in textul cosbucian, poezia dragostei pentru pamant se impleteste cu poezia revoltei sociale.

Ipostaziat in sufletul colectiv (desemnat, la nivel gramatical, prin pronumele personal noI), poetul exprima patimile unui neam ce poseda un acut simt al sacrului si al dreptatii, dar care e blestemat sa suporte salbaticia si paganatatea unor "venetici":

"O coaja de malai de ieri
De-o vezi la noi tu ne-o apuci,
Baietii tu-n razboi ni-i duci,
Pe fete ni le ceri.
injuri ce-avem noi drag si sfant;
Nici mila n-ai, nici crezamant!
Flamanzi copiii-n drum ne mor
Si ne sfarsim de mila lor -l Dar toate le-am trai usor
De-ar fi pamant! II De-avem un cimitir in sat
Ni-I faceti lan, noi boi in jug,
Si-n urma lacomului plug
Ies oase si-i pacat!
Sunt oase dintr-al nostru os:
Dar ce va pasa! Voi ne-ati scos
Din case goi, in ger si-n vant,
Ne-ati scos si mortii din mormant; -IO, pentru morti si-al lor prinos
Noi vrem pamant! II Si-am vrea si noi, si noi sa stim
Ca ni-or sta oasele-ntr-un loc,
Ca nu-si vor bate-ai vostri joc
De noi, daca murim.
Orfani si cei ce dragi ne sunt
De-ar vrea sa planga pe-un mormant,
Ei nor sti-n care sant zacem,
Caci nici pentru mormant n-avem
Pamant - si noi crestini suntem!
Si vrem pamant! II N-avem nici vreme de-nchinat,
Caci vremea ni-e in mani la voi;
Avem un suflet inca-n noi
Si parca l-ati uitat!
Ati pus cu totii juramant
Sa n-avem drepturi si cuvant:
Batai si chinuri, cand tipam,
Obezi si lant cand ne miscam,
Si plumb cand istoviti strigam
Ca vrem pamant!"



Pamantul e idealizat in poezia lui Cosbuc, taranul vazand in el un relicvariu unde sunt depozitate urmele trecutului de suferinta. El nu e doar martorul vicisitudinilor istoriei, ci expresia directa a acestora. Mai mult, omul se simte consubstantial cu pamantul. A hrani ogorul, neintrerupt, cu sufletul si cu lacrima ta e argumentul suprem al stravechimii si al unor drepturi nescrise:

"Voi ce-aveti ingropat aici?
Voi grau? Dar noi stramosi si tati,
Noi mame si surori si frati!
in laturi, venetici!
Pamantul nostru-i scump si sfant,
Ca el ni-e leagan si mormant:
Cu sange cald l-am aparat,
Si cate ape l-au udat
Sunt numai lacrimi ce-am varsat -
Noi vrem pamant!" Acumularea atator suferinte justifica, asadar, descatusarea urii intr-un strigat cat se poate de virulent:

"N-avem puteri si chip de-acum
Sa mai traim cersind mereu,
Ca prea ne schingiuiesc cum vreu
Stapani luati din drum!
Sa nu dea Dumnezeu cel sfant,
Sa vrem noi sange, nu pamant!
Cand nu vom mai putea rabda,
Cand foamea ne va rascula,
Hristosi sa fiti, nu veti scapa
Nici in mormant!" S-a spus - pe buna dreptate - ca, prin astfel de versuri, Cosbuc fixeaza "unele dintre cele mai nobile misiuni ale poetului: martir, legislator si profet al neamului sau" (Petru Poanta).



Mai putem adauga ca retorica sociala, activismul patriotic si tonalitatea vaticinara a discursului prefigureaza mesianismul poetic al lui Octavian Coga.

E, deci, lesne de inteles de ce textul poeziei a devenit manifestul rascoalelor taranesti din 1907.

Poeziile poetului George Cosbuc