Adrian Paunescu despre Grigore Vieru

POETUL DIVIN AL NEAMULUI NOSTRU



Cu greu reusesc sa ma adun, ca sa-i dau la termen poetului si gazetarului exceptional, Marius Tuca, autorul acestei initiative, de a retipari antologia lui Grigore Vieru Strigat-am catre tine, prefata asupra careia ne-am inteles. Spun toate aceste amanunte, pentru ca istoria cea rece si dura se incalzeste si devine credibila prin detalii transcrise onest de cronicarii ei. Din 16 ianuarie 2009 si pana azi, adica in noaptea de 2 spre 3 februarie 2009, mi-e tot mai greu sa-mi inteleg existenta reala pe pamant, fara a-l astepta (intr-o zi sau alta, cand ii e cu putinta) pe Grigore Vieru sa-mi intre in casa. Intr-ade-var, nu mi-am inchipuit, in numeroasele ocazii in care am fost impreuna, ca va veni si clipa imposibilei revederi. Clipa? Eternitatea imposibilei revederi.

Intr-un jurnal de front pe care l-am scris in 1992, cand il determinasem pe marele poet sa mearga, impreuna cu mine, pe liniile frontului transnistrean, notam (si, iata, astazi sublinieZ) sintagma potrivita pentru el: poetul divin al neamului nostru. Si nu spune asta un om fara orgolii. Stiu cine sunt eu insumi si stiu ca, nu tarziu dupa moartea mea, ura si invidia, cu care am fost insotit in viata, vor lasa suficient spatiu liber unei lecturi cinstite a literaturii mele. De aceea dragostea cu care scriu, de cand ma stiu, despre poetii romani si, cu deosebire, despre cei cu care am fost contemporan nu ma orbeste, nu-mi paralizeaza simtul valorii, ci acutizeaza felul meu de a-i citi, de a-i privi si de a-i evalua. Eu nu am scris cartea mea Generopa 60 dedicata celor trei morti de seama ai poeziei romane, Nichita, Sorescu, Alexandru, ca sa-i acopar, ci ca sa-i redescoperim si sa le fac dreptate.



Aceasta prefata, dedicata unui alt mare nume al literaturii romane, Grigore Vieru, a carui poezie se va eterniza prin strafulgerarile de geniu care o sustin si o lumineaza dinauntru, este o datorie morala si existentiala, dar si estetica, a meseriasului aspru care sunt o datorie in primul rand catre cultura nationala integratoare si integrala, cum este si obligatia mea fata de cel pe care l-am iubit si l-am protejat ca pe un frate. Iar el ramane unul dintre putinii mei contemporani care nu m-au tradat, nu m-au barfit, nu m-au uitat. Nu ne-am certat niciodata.

In trupul lui firav si in sufletul lui mare, in inima lui, care nu a mai avut puterea sa lucreze, intr-o noapte de ianuarie, la Chisinau, au incaput si numeroasele poveri ale unui destin zbuciumat, de poet exilat inlauntrul propriului sau popor, dar si grija fata de noi ceilalti, fata de Romania intreaga si fata de tulburele ei viitor.

Ca l-am intalnit la Bucuresti, ca l-amintalnit la Chisinau, la Deva, la Alba, la Barca, la Herculane, la Petrosani, la Valcea, laCraiova sau, acum 20 si ceva de ani, la Focsani, intr-un moment cand nu ne era permisa frateasca iubire; ca l-am rugat pe omul de 6 isprava, N. Vacaroiu, pe atunci premier al tarii, sa-l ia in delegatia de ziaristi pentru Strasbourg si am avut acolo zile si nopti fenomenale de comunicare cu Grigore, ca el m-a internat in august 1990, in Spitalul Municipal din Chisinau, pentru o suspecta si brusca fibrilatie, insotita de o dubla pneumonie, la care ajunsesem dupa prima mea vizita legala in Basarabia (in noaptea de dupa drumul, pe care l-a aranjat Grigore, in comuna Copaceni, locul nasterii melE), sau ca m-am ocupat eu de toate popasurile lui in spitale si in sanatorii, inclusiv de ultimele, la Clinica Fundeni, ca sa fie operat cu profesionalism real si cu infinita grija, intre noi n-a existat niciun decont punctual. Asa am crezut ca trebuie sa traim si sa ne fim folositori unul altuia,



S-a certat pentru mine cu toata lumea. M-am certat pentru el cu toata lumea. Acum, dupa atat de timpuria lui moarte, intamplata inainte ca el sa implineasca 74 de ani, trebuie sa ma mai cert inca o data cu cei care l-au ranit, l-au minimalizat si l-au nedreptatit cu cinism sau cu inconstienta. Lenta lui asasinare s-a petrecut sub ochii nostri, pe ambele maluri ale Prutului. Grigore putea accepta, ca pe o neagra fatalitate, criminalele atacuri ale unor publicatii oficiale de la Chisinau, la adresa lui, considerand ca e in natura lucrurilor ca dusmanii Basarabiei si ai Romaniei sa fie si dusmanii sai. El nu a incetat o clipa lupta cu viermii presei stacojii care i-au apropiat moartea prin cruzimea si minciuna lor, acuzandu-l ca e spion roman si creand in jurul lui o stranie ostilitate, de s-a ajuns sa dea niste nemernici cu pietre in el, in Chisinaul sau.

Nu voi face aici cazuistica. Nu voi murdari filele acestei carti cu nicio nominalizare, deferindu-i pe asasinii lui Grigore Vieru uitarii, nu eternitatii. Cei care l-au chinuit pe Grigore, dincolo de Prut, nu au mai putina vina decat cei ce l-au chinuit, dincoace de Prut, dar macar aceia aveau o justificare formala, pentru ca Grigore Vieru slujea cultura nationala si unitatea nationala, nu gubernii si raioane potrivnice firii si istoriei. Dar pe Vieru il durea cu adevarat campania infecta, impotriva sa, a unor bucuresteni uscati si debusolati care-si inchipuie ca altii, nu ei, au expirat si nu au mai produs nimic, dupa 1989, in numele unei false modernitati. In numele unei asa-zise nevoi de sange proaspat, s-au demolat statui si oameni, s-a inventat si s-a sacralizat dispretul fata de viata si opera unor apostoli ai neamului romanesc. Groaznica placa de beton, de care s-a izbit, fatal, masina in care era Grigore Vieru, cand el venea de la Sarbatoarea Eminescu, aglutineaza si finalizeaza, duce la apogeu toate eforturile denigratorilor si dusmanilor lui Grigore Vieru de la Chisinau si de la Bucuresti.



Un degustator de vocatie dambovitean, parasindu-si harul si bunul gust, crede ca e amara apa acestui limpede si intremator izvor, fara a face un control al sistemului hepato-biliar personal, sa afle ca amaraciunea vine dinauntru, de la rezervele de bila, ale vezicii sale confuze. Si declara, cu infatuare jenanta, ca Vieru e un poet notabil, vazand in acest calificativ un gest generos al sau, din moment ce, intr-o^carte a sa, Vieru era numit un poet cu totul depasit. in fapt depasit e cel invidios si pe melc, pentru ca, prin viteza pe care o dezvolta acesta, iesind putintel din cochilie, pericliteaza confortul personajelor statatoare care au luat-o razna rau, daca la batranete se uita urat si la Eminescu.

Totusi, greu de inteles coincidenta bolsevico-mensevica, in chestiunea Vieru.

Volumul antologic de autor pe care am cinstea sa-l prefatez a aparut in 2002, la editura Litera International Bucuresti-Chisinau. Recitindu-I acum, constat cateva lucruri. Am trecut prea usor, in 2002, atunci cand Grigore mi l-a daruit, peste niste amanunte emotionante. Poetul mi-a daruit din editia bibliofila de 200 de exemplare, exemplarul pe care scrie numarul 2. Cartea are o dedicatie extraordinara, o dedicatie pe care o transcriu eu aici, intorcandu-i-o lui Grigore Vieru, care o merita el din plin: "Acest popor, Adriane, merita geniul tau. Pacat ca n-a stiut si nu stie sa te apere in fata nedreptatilor".

Cu frateasca iubire, Gr. Vieru Bucuresti 20. XI. 2002 lata, in aceasta noapte, in care caut duhul lui Grigore Vieru, in textele lui si in necuprinsul impenetrabil din jurul nostru, trebuie sa mai notez o eroare care devine coincidenta zapacitoare. Pe o alta carte a sa, Cat de frumoasa esti, pe care mi-a daruit-o, cam in aceeasi perioada, fratiorul meu viteaz, stapanit de cine stie ce intuitii si premonitii a scris urmatoarele: "Lui Adrian - mare indragostit si mare creator de poeme de dragoste - cu aceeasi veche pretuire, Grigore. 19 ianuarie 2009". Atentie: 19 ianuarie 2009!

Sa se observe ca data pe care considera Grigore Vieru ca trebuie sa o aseze in finalul dedicatiei sale catre mine era - nu 2002, nu 2003 -, ci 19 ianuarie 2009. Nu m-am gandit, atunci, ca trebuie sa citesc atent si data. Dar ciudatenia acestei greseli prevestitoare m-a speriat, in acest ianuarie, dandu-mi seama ca Vieru si-a scris, de fapt, in acea dedicatie, data mortii lui viitoare, doar ca s-a grabit cu o zi.



Nu pot sa pricep de ce a facut el tocmai aceasta greseala. O greseala care-i margineste destinul.

Am fost impreuna in Transnistria, in 1992, pe ultima granita a latinitatii. Ceea ce gandeam atunci despre Vieru gandesc si azi, si am gandit mereu. Pot linistit introduce acest poem, voit prozos, in marturia mea de constiinta despre istoria s geografia Romaniei, despre suferintele si sperantele neamulu nostru si despre poetul de referinta al Basarabiei si al intregi tari, Grigore Vieru.

Poeziile poetului Grigore Vieru