Intr-un bazar sentimental - comentariu Ion Minulescu

Volumul De vorba cu mine insumi, publicat de Ion Minulescu in 1913, este al doilea in ordinea creatiilor acestui poet cu atata priza la publicul de poezie interbelica. Ca si precedentul, din 1908, care era programatic axat pe specia romantelor, si acesta contine cu precadere acest gen de cantece de lume, sugerand o anumita narcoza care l-a cam cuprins pe junele poet si care nu l-a parasit niciodata. Mai toate poemele au la baza o fervoare erotica fara minime transfigurari, cu drame truculente de budoar si cu certe inversunari de indragostit care paraseste, ori e parasit. Remuscarea e jucata, ritmul este ceremonios prin falsitatea lui, iar tonul, in mare, devine monocord, unidimensional, asemenea unui prea lung monolog teatral. Lirismul nu e doar subiectiv, ci de-a dreptul emfatic (o abundenta de pronume personale, dispuse in registru dialogaL), si, in plus, poeziile minulesciene din acest volum au diferite viteze de scriere / spunere, acceleratii calculate de poet pe masura gravitatii imaginilor.

Intre faldurile acestui volum se distinge un foarte interesant text, intr-un bazar sentimental, care poate functiona cu succes ca model de poezie deca-dent-simbolista in orice scoala de creative-writting. Tema textului, desi ascunsa, la inceput, intre pasaje descriptive, excelent construite, este adresarea unui repros sentimental Ei, care nu e iubita, in sens generic (ori traditionalist-roman-tiC), ci amanta, tot in sens general (modernisT). Se observa, asadar, cateva elemente care tin de decadentismul epocii simboliste - tonul rebarbativ, nostalgia trucata, atitudinea de spectacol teatral, prezenta amantei etc. Formal, poezia se prezinta sub forma a cinci strofe,.de dimensiuni variabile, cu sintaxa fara nerv, ostentativ plata, fara rime inutile.



Cel mai important si cel mai bun element al poemului e prima strofa, compusa din cateva insiruiri de obiecte ce alcatuiesc "bazarul sentimental", dispuse dupa o tehnica cinematografica a miscarii privirii:

"Strofe vechi, o mandolina
Un Cezanne si doi Gauguin,
Patru masti de bronz:
Beetoven, Berlioz, Wagner, Chopin,
O sofa araba, doua vechi icoane bizantine,
Un pot/r de-argint, mai multe vase vechi de Saxa, pline
Cu mimoza, tamburine spaniole, lampioane
japoneze, trei foteluri cu inscriptii musulmane,
Fleurs du mal legate-n piele de Cordova,
Si pe pian:
Charles Baudelaire si-alaturi Viliers de L'lsle-Adam" Avem aici intreg arsenalul de obiecte care alcatuiesc imaginarul minulescian, locale sau exotice, europene sau orientale. Poza aceasta care este, de fapt, "o carte postala" (I. Negoitescu, Istoria literaturii romanE) si are in ea tot ceea ce crede sufletul simbolist a fi important si monden semnificativ pentru o reprezentare a interiorului. Privirea eului liric se revarsa asupra lor din nevoia unei asocieri facile cu lamentarile care rup vraja acestui lirism de factura cu totul si cu totul moderna, cazand in minor si previzibil:

"O, bazar sentimental!
Toate sunt ca la plecarea mea -dantela si cristal" Mai ales ultima expresie rastoarna radical viziunea si valoarea poemului, aruncand naprasnic o umbra de kitsch asupra intregului, valoroasa, ori macar semnificativa, in masura in care concedem kitschului o valoare simbolica moderna.



De aici incolo incepe lamentoul vocii lirice, cu multe puncte de suspensie, interogatii retorice, proiectii fantasmatice, lipsite de inaltimi valorice. Largi gesturi scenice li se asociaza, marca atitudinala a lui Minulescu ramane la ceea ce are ea mai specific, impresia de ceremonie indelung repetata fiind puternica. Acest retor al ferventei minor erotice, ca intr-un joc, mai ales ca poezia minulesciana e intai de toate, un joc, tot arsenalul de banalitati, in exces, adesea, pentru a convinge asupra sentimentelor sale. Sunt aici lacrimile, inutilul, dorinta, mila, amantii, minciuna, apoi, la final, "Cantece-n surdina
Cesturi,
Umbre,
Flori,
Et caetera!" Ironia stravezie nu anuleaza mimarea gravitatii si nici nu convinge de inversunari mai noi ori mai vechi ce ar strabate tonurile acestui poem. Creatorul de iluzii se crede asemenea lui Baudelaire pe care il invoca de vreo doua ori, mai ales cu poemul La mort des amants. Se incearca in acest mod proiectarea unei relatii "personale" la nivelul celebru al celei baudelairiene, "esentiale".
De asemenea, se alterneaza voit, cu rezultate mediocre, notarea concisa {"Iar dorinta ta nimicul - si nimicul nu se curma!" - poate cel mai enigmatic vers al poemului, cu o anumita, evidenta, metafizica) si expresia labartata, indelung practicata de poet (se pot cita la intamplare versurI).



In concluzie, desenul pe care il face Ion Minulescu in acest poem este o suma intre scenariul pe care il joaca vocea lirica si conspectul scurt al realitatii obiectuale in care are loc monologul. intre aceste doua limite, poemul se exalta cu inversunare pana la retoric, cazand in registrul minor valoric specific imaginarului poetic al simbolistilor ne-macedonskieni. insa afirmatia categorica a criticului literar Perpessicius (in Mentiuni criticE), care gaseste ca poezia minulesciana ar fi "alcatuita din cuvinte debitate si insirate cu oarecare discretie, un volum galben purtat in buzunar, o masiva doza de nerozie" ori ca "e o tocatura artistica, facuta din elanuri comice luate cu o seninatate de inger" este mult, mult prea severa. Poate cea mai buna carte despre poezia lui Ion Minulescu este aceea a lui Ion Pop, care pune astfel de stihuri sub zodia gingasa a jocului indelung cautat si exersat (vezi excelenta lui carte, locul poezieI).

Poeziile poetului Ion Minulescu