Jucarii - comentariu Ion Pillat

Cuprinsa in volumul Tineretea lui Don Quijote (1968), poezia Jucarii este o meditatie pe tema nevoii maturului de a se copilari, nevoie care izvoraste din dorinta nelamurita de a infrange mecanica si blocajele existentei, de a atenua conventionalismul gesturilor cotidiene.



Simbolul central al poemului, .jucariile", semnifica sufletul de copil pe care maturul simte uneori ca vrea sa-l dezgroape din adancul fiintei; el presupune dorul de inocenta si spontaneitate, libertate a fanteziei si a neastamparului creativ:

"O, noi cei ingrozitor de mari
Simtim cateodata
Ca ne lipsesc jucariile."

Copilaria maturului, resimtita ca absenta in intimitatea lui sufleteasca, este unicul mod de a crea o fisura in derularea mecanica a vietii - "anii nostri importanti si tepeni
De gips".


In discursul poetic realizat la persoana
plural (cu valoare generica), eul liric, abandonand confesiunea, devine, prin obiectivare, "purtatorul de cuvant" simbolic al categoriei maturilor - "Noi care suntem ingrozitor de mari" (superlativ al autoironieI).



Persoana
plural este un procedeu al .comuniunii fatice", al intrarii in rezonanta cu cititorul (fictiV). Procedeul caracterizeaza formula teatrala a lirismului, pe care o putem observa in poemele din primele volume ale autorilor. Poezia Jucarii se inscrie in aceasta etapa de creatie, in care eul poetic apare intr-o ipostaza lipsita de solemnitate, purtand masca seninatatii necomplicate si a destinderii ludice, umoristice chiar, atunci cand abordeaza probleme grave de existenta.



Tehnica insolitarii semnificatiei cuvantului e tehnica preferata a poetului. Resemantizarea contextuala a termenilor stereotipici si a expresiilor-cliseu are loc prin saltul brusc in alt sistem de semnificatii care nu corespund celor standardizate, generalizate in limbajul curent. Astfel este exprimata, in primele versuri ale poeziei, absenta gesturilor aventuroase, necalculate, a faptelor atipice si a neprevazutului din viata mult prea programata si monotona a maturilor:

"Noi care suntem ingrozitor de mari,
Care n-am mai cazut pe gheata
Dintre cele doua razboaie,
Ori daca din greseala am alunecat vreodata,
Ne-am si facturat un an,
Unul din anii nostri importanti si tepeni
De gips"

Prin combinatii lexicale insolite ("ne-am fracturat un an", "anii [..] tepeni
De gips") se realizeaza dislocari / substitutii la nivelul semnificatiei curente a cuvintelor, si alunecarea in conotatia-soc, conotatia metaforica ce surprinde si incanta cititorul prins ca intr-o capcana a sensurilor si a sintaxei.

Este sugerata si, implicit, denuntata, in acest mod, rigiditatea, gravitatea gaunoasa a actiunilor ce alcatuiesc programul derularii zilnice a existentei maturului.



Repetarea contextuala a cuvantului "jucarii" ii confera acestuia functia de laitmotiv; este cuvantul-cheie in jurul caruia se dezvolta, in strofele a doua si a treia, un specific camp lexico-semantic: papusa de vata, corabia cu trei randuri de panze si calul de lemn sunt reperele simbolice ale unui univers securizam iremediabil pierdut, in care, maturi fiind, am vrea sa avem posibilitatea de a ne mai gasi refugiul.



Dorul de copilarie ca varsta a sperantei si optimismului, a increderii totale si a angajarii totale in gandul de a face "fapte grozave", marcheaza obsesiv, ca o frustrare abia retinuta, orizontul existentei maturului:

"Avem tot ce ne trebuie,
Dar ne lipsesc jucariile.
Ne e dor de optimismul
Inimii de vata a papusilor
Si de corabia noastra
Cu trei randuri de panze,
Care merge la fel de bine pe apa,
Ca si pe uscat."

Copilul traieste in armonie cu lumea jocului - universul existentei sale de gandire si imaginatie. Incapacitatea maturului de a-si recupera sufletul de copil, in acelasi timp frustrarea neeliberata decat in planul dorintei, se exprima prin forma de conditional-optativ a verbului:

"Am vrea sa incalecam pe un cal de lemn
Si calul sa necheze o data cu tot lemnul"

Deznadejdea maturului vine din constiinta inutilitatii tristetii si a plansului "Pentru ca noi suntem niste oameni foarte mari
Si nu mai e nimeni mai mare ca noi / Care sa ne mangaie."

Superlativul absolut, reluat sub alta forma in aceste ultime versuri, are conotatia autoironiei si puterea de semnificare a concluziei. Degajarea ludica se transforma aici in melancolie amara.

Caracteristica definitorie a poemului o constituie faptul ca in registrul limbajului colocvial se introduce, in mod neasteptat, o sugestie grava care schimba semnificatia standard a cuvintelor, si face loc, dintr-o data, tensiunii dramatice mascate prin jocul dezinvolt-ironic al asocierilor metaforice.



Versul liber ingaduie topica afectiva ("O, cat ne lipsesc uneori jucariile!"), discontinuitati in registrul stilistic si in ritmica frazei poetice: prin trecerea de la folosirea persoanei
la folosirea persoanei a ll-a singular, in monologul propriu-zis este introdusa o structura dialogala caracteristica monologului adresat:

"Am vrea sa incalecam pe un cal de lemn
Si calul sa necheze o data cu tot lemnul,
Iar noi sa-i spunem: «Du-ne undeva,
Nu ne intereseaza locul,
Pentru ca oriunde in viata
Noi avem de gand sa facem
Niste fapte grozave»".

Poeziile poetului Ion Pillat