Locul aripelor comantariu Mihai Eminescu

Apartinand sub-manuscrisului Marta, poezia s-a publicat prima oara in "Revista idealista", IV, nr.10, oct. 1906, si ulterior in volumul de Opere complete din 1914.



Datata 1869, a suferit, probabil in 1881, revizuiri si modificari: in dreptul titlului, poetul a notat Ghazel si a renuntat la strofa a opta. Cum textul este o creatie de tinerete, tema iubirii isi gaseste aici expresia exaltata a adresarii in termeni retorici, idilici. Chipul feminin e sugerat prin cateva linii evident stilizate: bucle de aur, ochi inselatori, ochi de jar, gatul de zapada, umeri de ninsoare. Nici un detaliu nu e individualizant. Portret ideal, iubita anticipeaza imaginea unui inger "cazut" in lumea umana, caruia ingenuitatea si cochetaria ii construiesc o identitate vaga si generica.



In linii mari, dincolo de poezia adresarii, se insinueaza un delicat ritual al gesticii erotice. Apropierea si asteptarea frenetica, dorinta ca tentatie a unui zbor catre lumi paradiziace culmineaza in gestul cautarii aripilor nevazute.

Secventele ordonate de miscarile cu suave conotatii erotice sunt marcate de nota ceremonioasa, ritualica. Degetele strecurate prin parul iubitei blonde construiesc metafora pletelor-raze, cazute in valuri. Dincolo de text, sensurile nerostite si voalarea intentiilor construiesc un "dublu" al "realitatii" rostite. Mijloacele prin care se compune acest discurs vin cu toata recuzita romantica la care poetul a ajustat in maniera personala toate excesele:

"Ochii tai, inselatorii! A ghici nu-i pot vreodata
Caci cu doua intelesuri ma atrag si ma resping
Ma atrag cand stau ca gheata cu privirea desperata
Ma resping cand plini de flacari eu de sanul tau m-ating".
Privirea nu e neaparat purtatoare de sens simbolic, nu e un cifru, ci mai degraba un fel de emblema poetica a unui limbaj erotic. Altfel spus, ochii substituie puterile limbajului verbal.



In jocul dragostei, poezia e ilustrativa pentru ceea ce s-ar putea numi lirism obiectiv la Eminescu. O scurta inscenare in care rolurile urca, totusi, in spatiul ideilor mai pure si mai generale.



Din gestica celor doi se retine jocul ispitei si al respingerii, al naivitatii si al versatilitatii, al mainilor profane sau caste, cautand a smulge un secret: urma aripilor nevazute.



Ideea iubitei-inger (in descendenta platoniciana) este metafora centrala a poeziei: o confuzie cu sens ascendent care abstrage chipul feminin concret spre esenta luminoasa a angelicului. in asemenea acceptie a femininului, poezia de tinerete a lui Eminescu, aceea a visului de iubire in spatiu-timp echinoxial, se resimte de entuziasmul varstei si de senzualitatea adolescentina a gestului.



Retorica poeziei Locul aripelor pastreaza influenta antecesorilor, recurgand inca la o bogata reprezentare a elementului ornant: epitet, comparatie, metafora, interjectie, interogatie retorica etc. Versul amplu si insistenta asupra unor imagini sunt si ele in masura sa releve o poetica descendenta din postpa-soptism.

Poeziile poetului Mihai Eminescu