Cantec fara raspuns - comentariu Nichita Stanescu

Poezia Cantec fara raspuns (din voi. O viziune a sentimenteloR) este alcatuita din cinci secvente interogative. Cel dintai vers al fiecarei strofe contine intrebarea "De ce te-oi fi iubind", care este adresata "femeii visatoare", "ochiului melancolic" si "soarelui iubirii".


In prima secventa, motivul iubirii este tratat sub semnul complexului lui Laocoon, iar feminitatea inlantuitoare a iubitei fuzioneaza cu feminitatea fumului, care se invarteste in aer, cu cea vegetala (a vitei de vie infasurate pe trunchiul copaculuI) si respectiv, cu feminitatea ofidiana a apei curgatoare:

"De ce te-oi fi iubind, femeie visatoare,
care mi te-ncolacesti ca un fum, ca o vita-de-vie
in jurul pieptului, in jurul tamplelor,
mereu frageda, mereu unduitoare?"



In strofa a doua, gingasia femeii are drept analogon imaginarul fir de iarba care "taie" luna in doua jumatati; una reala (luna din ceR) si alta ireala (imaginea ei din oglinda apeloR). Cele doua "jumatati" lunare ii par poetului aidoma indragostitilor "dupa imbratisare", cand totalitatea androginica a "fapturii" platonice intrupata de ei pe durata imbratisarii se desface din nou in cele doua "emisfere" ale intregului - femininul si masculinul:

"De ce te-oi fi iubind, femeie gingasa
ca firul de iarba ce taie in doua
luna varateca, azvarlind-o in ape,
despartita de ea insasi
ca doi indragostiti dupa imbratisare?"

In strofa a treia, "ochiul melancolic" si "soarele caprui" (aflate, privite dintr-un alt unghi, in relatie dihotomica), sunt metafore ale iubirii asimilate, intim, cu organul vederii, al unei vederi melancolice, si, cosmic, cu soarele care imprumuta culoarea ochilor fiintei iubite:

"De ce te-oi fi iubind, ochi melancolic,
soare caprui rasarindu-mi peste umar,
tragand dupa el un cer de miresme
cu nouri subtiri, fara umbra?"



In strofa a IV-a, "ora de neuitat
care-n loc de sunete/ goneste-n jurul inimii mele
o herghelie de manji cu coarne rebele", este o aluzie la eminesciana "ora de iubire".
Respectiva aluzie, care se circumscrie procedeului numit intertextu-alitate, ii foloseste poetului ca "trambulina" pentru saltul imagistic de la vraja sufleteasca muzicala, - tipic eminesciana - a indragostitilor, la exultanta sufleteasca in care puritatea si prospetimea sentimentelor se asociaza - la modul stanescian - cu luminoasa si matinala bucurie rebela (fara barierE) a descoperirii lumii, prin iubire, si, respectiv, a descoperirii de sine. Imaginea hergheliei de manji cu coame rebele, ce gonesc in jurul inimii indragostitului, este o proiectie vizuala a starii de efervescenta a fiintei cuprinse de un frenetic elan vital.

In ultima strofa, iubirea, ca experiment ideal al fapturii umane, se petrece sub un cer "totdeauna aproape
ca o frunza cazand".
Starea de iubire este traita atat de intens, incat timpul devine un colorat vartej de anotimpuri. Atat de intens, incat totul - inclusiv eternul cer - este mereu nou sau, altfel spus, "totdeauna altul, totdeauna aproape".
Eternitatea si departarea cerului se inverseaza in opusul lor: discontinuitate temporala si apropiere spatiala. Strofa se incheie cu o imagine oximoronica - o rasuflare aburita de ger - care sustine liric opozitia dintre gandirea rece (geroasa) de tip rational si caldura emotionala continuta de elanul vital al inimii, care modifica si innobileaza lumea si, in acelasi timp, raporturile afective (subiectivE) si optice ale indragostitilor cu datele ei fundamentale si permanente:

"De ce te-oi fi iubind atata, iubire,
vartej de-ano-timpuri, colorand un cer
(totdeauna altul, totdeauna aproapE)
ca o frunza cazand. Ca o rasuflare-aburita de ger".


Poezia este construita din intrebari aparent retorice (fara raspunS). La o lectura atenta, se poate constata ca intrebarile contin si raspunsurile necesare, camuflate prin intermediul unor metafore, analogii si comparatii pe care le putem numi revelatoare. insesi intrebarile, care lasa, in derularea lor, impresia unor succesive rectificari impuse de cautarea adevaratei intrebari, par iscate, in spontaneitatea lor, de o revelatie: revelatia iubirii. Poetul reformuleaza, in fiecare strofa, intrebarea, interesat nu atat de gasirea unor raspunsuri, cat de bucuria de a realiza, din amanunte disparate, o imagine metaforica indirecta (prin intermediul semnelor vizuale si olfactivE) a starii de iubire. Abundenta semnelor vizuale prin care este aproximata starea emotionala de iubire se datoreaza tensiunii create de "ceata" care invaluie intelesul enigmatic al unei asemenea ipostaze fiintiale al carei centru este inima. insesi intrebarile ridicate sub presiunea mirarii, a uimirii, sunt expresia unei neclaritati pe care o incumba iubirea ca stare inexplicabila si care este, in consecinta, resimtita drept o stare stanjenitoare din punct de vedere rational. Dezlegarea misterului starii de iubire implica o dificultate care nu poate sa fie depasita decat prin metafore, analogii si comparatii si prin substituirea raspunsului asteptat cu o alta intrebare "mai apropiata de adevar" si care ilustreaza, de fiecare data, alta perspectiva asupra iubirii. Schimbarea - rapida si imprevizibila - a unghiurilor perspectivale este generata, pe de o parte, de gandul ca dragostea se manifesta, intotdeauna, in feluri diferite si in afara unor reguli stricte, iar pe de alta, de faptul ca o asemenea stare nu poate fi cuprinsa de nici o definitie si de nici un raspuns. in asemenea cazuri, orizontul raspunsului este cu mult mai mic si chiar compromitator in rapbrt cu acela al intrebarii.

Desigur, repetarea, cu nuante semantice noi, a "derutantelor" intrebari (asumate, la randul lor, ca semne ale starii de "incurcatura" in care se afla subiectul liric din pricina fermecatoarei frumuseti a femeii si, totodata, a starii de iubirE) provoaca un efect de discontinuitate in desfasurarea scriiturii: o discontinuitate regeneratoare si amplificatoare a sensului urmarit.

Incercarea de clarificare a "problemei" - misterul starii de iubire - il conduce pe poet la un rezultat surprinzator: ceea ce iubeste cu adevarat este insasi iubirea. A gasi raspunsurile - raspunsuri rationale, clare - la intrebarile ridicate in numele "inimii" ar echivala cu un act de "dezvrajire" a lumii. Tocmai din acest motiv este refuzata, in spirit blagian, "pacea" unor raspunsuri si concluzii lamuritoare, poetul optand, pentru felurite intrebari retorice cu valente de "fiice ale uimirii" si al caror talc sporeste misterul iubirii si, implicit, al lumii.

Poeziile poetului Nichita Stanescu