Oratia este o specie lirica din folclorul obiceiurilor, realizata in text versificat, adesea dialogat, care insoteste ceremonialul casatoriei. intre momentele principale ale ceremonialului de nunta, colaceriile sau conacariile amintesc de obiceiul, propriu culturii traditionale, de rapire a nevestelor si ducere a lor in afara societatii. Moment de lupta simulata, si textul de fata, Oratie de nunta, valorificat si de G. Dem. Teodorescu in Poezii populare romane, propune trei scenarii alegorice, din viata de zi cu zi sau din momente existentiale eroice -razboiul, vanatoarea si gradinaritul -, printr-o imbinare a lucrurilor serioase cu exprimarea hazlie, un joc serios, o cautare si o confruntare pentru implinirea iubirii. Acest gen de manifestare populara aduce cu sine si paradoxul: nunta trebuie sa fie prilej de sarbatoare si de apropiere dintre cei doi tineri si familiile acestora. in schimb, avem parte de o confruntare intre doua tabere, cea a mirelui si cea a miresei. Confruntarea are rolul de a crea conflictul (ca in textul dramatiC), dar este probabil si semnul unor reminiscente ale lumii conservatoare unde alegerea era facuta pentru tineri de catre parinti, iar nunta era si prilej de afirmare a pozitiei in societate.
Prima secventa cuprinde o formula de basm dialogat: venirea tinerilor, trimisi ai mirelui, la casa miresei. Printr-un adevarat drum initiatic care implica gasirea si recunoasterea sotiei predestinate, acestia au trecut peste mari si tari, peste sate si orase pana au gasit femeia potrivita. Evenimentul face referiri la elemente de civilizatie mai recenta (orasuL), dar nunta este proiectata intr-o atmosfera arhaica, de poveste. Alegoria razboiului si cea a vanatorii se intrepatrund - alaiul de nunta este descris ca un alai de vanatoare si ca o oaste domneasca. Mirele nu este un personaj oarecare, ci un imparat angelic, cu fata alba si parul negru, de aceea femeia trebuie sa fie capabila sa raspunda unicitatii lui, acestor atribute de voinicie si perfectiune fizica. Razboiul si vanatoarea deschid imaginea cautarii la care nu participa oricine, ci "doua sute graniceri, I o suta feciori de boieri I din cei mai mari, I nepoti de ghinarari". Desfasurarea alaiului este descrisa in culori vii pentru a da amploare poeziei si pentru a marca forma fabuloasa, importanta evenimentului. De aceea accentul cade, in descrierea flacailor, pe elementele de portret moral, ei fiind mai mult intruchiparea iscusintei de a conduce caii cu puteri magice: "Porniram I si veniram I pe fata pamantului, I pe aburii vantului / caii incurand / pe nari flacari scaparand"
Pentru un inceput de aventura si de viata (reprezentata prin nunta) se pleaca la rasaritul zilei, intr-un timp auroral, iar cautarea are loc intr-un peisaj care depaseste spatiul perceptibil. Cautarea ia forma vanatorii, amintind de o ocupatie primordiala, omul se integreaza in sanul naturii (o integrare telurica si cosmica), iar prin spiritul si telul erotic se realizeaza expansiunea cosmica: "muntii si brazii I cerul cu stelele" Caprioara devine substitutul zoomorf al entitatii feminine a cuplului (animal ce aminteste, in viziunea cercetatorilor de folclor, de intaiul descalecat al MoldoveI), iar prin identificarea ei cu "o floricica frumoasa si dragastoasa" este personificat si regnul vegetal. in loc sa o cante la modul direct pe tanara fata in care mijeste dragostea si gandul la casatorie, autorul popular evoca gradina cu flori sau Floarea. Ea trebuie sadita in alta parte, in alta gradina, imagine care simbolizeaza insasi casatoria. Personajelor li se descopera o identitate originara fiindca ele participa la un scenariu sacru, nunta si implinirea prin iubire, apartenenta la mitul "zeilor" vegetatiei, al naturii recuperatoare. Ca la orice lupta (aici intre cele doua tabere, a mirelui si a mireseI), adversarii incearca sa se intimideze prin vorbe batjocoritoare, se ocarasc. Luarea in ras a gazdelor, comportamentul trufas al solilor demonstreaza importanta momentului si superioritatea mirelui si a alaiului. De la atmosfera fabuloasa a alaiului de nunta se trece la prezentarea plina de umor a tratativelor. Cartea latineasca, mesajul imparatului, este de fapt bautura de sarbatoare, pentru degustarea careia se cer "oameni carturari". Vanatoarea contine mai multe episoade: cautarea, petitul, gasirea si cererea sotiei. incheierea oratiei o constituie urarea si cererea de daruri din partea colacerului; impacarea urmeaza firesc, pentru implinirea unui ritual, asa cum si tensiunea, si crearea conflictului, "negocierea", si ironizarea gazdelor au fost necesare pentru refacerea unui echilibru social si psihologic. Stilistic, tonul initial solemn este contrabalansat prin notele de umor si ludice din final. Acum, daca sunt indeplinite conditiile impuse de pozitia sociala a tinerilor, casatoria se va realiza. in societatea traditionala ea are un rost biologic si social bine definit, astfel ca si pastrarea traditiilor se impune, nerespectarea lor aducand blamul colectivitatii.
Finalul aduce in text, prin rostirea indirecta, aluziva, o cascada de ironii si umor: "De n-ati avea bucate de ajuns, Isa va cautati loc de ascuns", voinicii vor fi "cu fete alese, I cu manicile sumese, I scobiti in masele, I gatiti, socre mare, I pentru oasele tale!" Adesea limbajul ia forma unor sarade sau ghicitori: "s-o sadim la-mparatul in gradina, I ca acolo sa-nfloreasca I locul sa-i priiasca", "la asta radacina uscata, I jos cracanata, I mare si spatoasa I ca o broasca testoasa I Sa nu o saruti tare, I ca si caciula din capu-ti sare". Melodicitatea versurilor se obtine prin scurtarea lor si monorima: "cei de la spate I cu gurile cascate I cei dinainte I cu gurile protapite", "si vreo cativa usturoi, I sa dam pe la ai ciocoi I fiindc-au poftit pe la noi". Textul popular, ca masura a mentalitatii unui popor si expresie a unui echilibru clasic, in forma si continut, propune o comunicare cumpanita care nu este lipsita de podoabe, dar nici nu devine, prin acestea, impovaratoare. Epitetul folcloric urmeaza spiritul epitetului din vorbirea obisnuita, este natural si primeste valori ce sensibilizeaza materia. Ca figura de stil centrala trebuie amintita hiperbola utilizata pentru efectul ei de accentuare a importantei unei situatii, unei actiuni sau unui eveniment: "alergaram I de vanaram I muntii I cu brazii I si cu fagii, I cerul I cu stelele, I campul I cu florile I dealul I cu podgoriile, I valcelele I cu viorelele I si satele I cu fetele". Prezenta masiva a termenilor arhaici si regionali (jugan, lipcan, cani, incura, firmaN) confera comunicarii importanta, mare eficienta stilistica si culoare de vechime, creand o ambianta poetica specifica. Lexicul atat de multicolor raspunde si unor nevoi functionale - actualizarea neincetata a evenimentului din textul folcloric la ambianta vietii contemporane - si izvoraste dintr-un puternic sentiment al trairilor sarbatoresti. Sa nu uitam ca "nuntile romanesti dezvaluie un ceremonial pe cat de pitoresc, pe atat de complex, pe alocuri depasind in amploare toate celelalte obiceiuri ale anului si ale ciclului familial" (Ovidiu BarleA).
Aprecieri critice
"Caci nunta se vadeste spectacolul cel mai insetat de fast, ostentatia fiind trasatura ei dominanta, cu intentia de a consemna clipa de maretie pe rabojul eternitatii cotidiene. Urmarea este tendinta constanta de a imbina obligativitatea practicilor traditionale cu inserarea cerintelor moderne, scenariul dovedindu-se de fapt o mixtura dintre arhaic si contemporan, intr-o simbioza nu totdeauna organica, iar pe alocuri chiar cu stridente flagrante."
(Ovidiu Birlea - Folclorul romanesc, Editura Minerva,
Bucuresti, 1981)
"Asa cum s-a conservat pana in momentul in care a fost culeasa, Oratia de nunta e mai aproape de forma veche (atestata de Dimitrie CantemiR) si de forma colindelor decat de structura oratiilor de curte in proza."
(Mihai Pop, Pavel Ruxandoiu - folclor literar romanesc,
EDP, Bucuresti, 1991) (M. F. B.)
|
