Rugaciune - comentariu Octavian Goga

Publicata in volumul Poezii (1905), Rugaciune ramane, pana la un punct, o semnificativa ars poetica a lui Goga, orientand spre un posibil model de poezie, model care va determina de altfel in mod hotarator insasi receptarea creatiei lirice a poetului.



Poezia este conceputa sub forma unei rugaciuni, insa relatiei dintre om si divinitate i se substituie in realitate raportul dintre conditia ingrata a individului si modelul ideal de poezie pe care eul o va exprima dupa o semnificativa metamorfozare.



In aceasta situatie, eul liric se autodefineste prin limitele sale, subliniindu-si ipostaza de "ratacitor" si totala lipsa de perspectiva: Jn drum mi se desfac prapastii
Si-n negura se-mbraca zarea".
Este in ultima instanta un individ mistuit de zbucium si de tentatiile care-i "ameninta* fondul curat, acel metaforic "izvor" asigurand puritatea sufletului insusi.



Octavian Goga urmareste, cu o indiscutabila finete, metamorfoza pe care o solicita eul, in mare purificarea si inaltarea acestuia deasupra contingentului si deasupra "vadului lumii".
Poetul subliniaza, la modul romantic, faptul ca divinitatea trebuie sa corecteze in ultima instanta traiectoria existentiala, pentru ca individul sa poata dobandi conditia necesara pentru a exprima un cantec esential:

"Eu in genunchi spre tine caut:
Parinte, oranduie-mi cararea!" Sau: Jn veci spre cei ramasi in urma
Tu, doamne, vazul meu indreapta".
Divinitatii i se solicita initierea in taina lumii, in primul rand, dar si cunoasterea legii frumusetii existentei, in fiinta eului poeziei trebuie sa se intersecteze in egala masura cantecul, sensibilitatea inefabila a naturii insesi, dar si forta luminii. Eliberarea de conditia ingrata coincide cu eliberarea de patimi, urmata de "initierea" necesara in suferinta celorlalti, intr-o noua sensibilitate, ca un autentic eveniment al cunoasterii:

"Alunga patimile mele,
Pe veci strigarea lor o frange,
Si de durerea altor inimi
invata-ma pe mine-a plange".




Particularitatea acestei poezii consta in faptul ca surprinde o anumita evolutie a individului, purificarea lui spre a fi pregatit, in ipostaza de poet, pentru a exprima poezia ca sinteza a suferintei si a sensibilitatii lumii. in aceasta situatie, el insusi nu poate fi decat o sinteza a acestei lumi:

"Da-mi tot amarul, toata truda
Atator doruri fara leacuri,
Da-mi viforul in care urla
Si gem robiile de veacuri".




Metaforic, sufletul se redimensioneaza, devenind el insusi un adevarat univers, un microcosm:

"in suflet seamana-mi furtuna
Sa-I simt in matca-i cum se zbate,
Cum tot amarul se revarsa
Pe strunele-i infiorate", actul poetic ramane insa evident o experienta interioara. Poezia nu este exprimarea pur si simplu a unui interior, ci o realitate generata, ca structura, in acest microcosm, care este in ultima instanta sufletul poetului. Definita metaforic ca semnificativa, "Cantarea patimirii noastre", concretizare a unei suferinte colective, dar cantec totusi, poezia se legitimeaza in exclusivitate spatiului interior, sub bolta sufleteasca a visului convertit prin interventia divina la conditia de poet autentic:

"Si cum sub bolta lui aprinsa,
in smalt de fulgere albastre,
incheaga-si glasul de arama
Cantarea patimirii noastre".




Exprimand fara indoiala .conceptia" despre poezie a lui O. Goga, Rugaciune retine, in nu mai mica masura, atentia, prin relatia dintre uman si divin, ca o conditie necesara a individului pentru a atinge, prin eliberarea de limitele unei conditii ingrate, statutul de poet autentic.

Poeziile poetului Octavian Goga