Melancolie - comentariu Traian Demetrescu

Unul dintre cele mai frumoase texte poetice eminesciene, prin sonoritatea grava a versului bogat, prin amplitudinea metaforei si plasticitatea imbinarilor de forme si sensuri, Melancolie a fost, initial, parte din drama de tinerete Mira. A fost publicat in "Convorbiri literare", X, 6, din 1 sept. 1876, alaturi de Craiasa din povesti si Dorinta.



Poezia sufera, ca si Oda (in metru antiC), un proces de abstractizare si inaltare a sensurilor generale ca sublimare de tip tropologic.



Sensurile etice, lirismul interior, expresia metaforica si motivul instrainarii situeaza drama (si poeziA), cum spuneam, intre creatiile de tinerete.



Expresie a unei agonii obscure, a unei "stari crepusculare a mintii" (T. VianU) extinse asupra intregului cosm, a unei perceptii halucinatorii de "eu bolnav", peisajul dominat de biserica ruinata sta sub semnul nocturnului. Noaptea este cavoul lunii moarte:

"Parea ca printre nouri s-a fost deschis o poarta,
Prin care trece alba regina noptii moarta".


Luciditatea ramane o stare iluzorie, recunoscuta de poet "cu jalea intrebarii despre intelesul pierdut al existentei trecute" (T. VianU).

Melancolie "e prima forma pe care o ia la el poezia nocturna a ruinelor. Prin natura insasi a motivului, prin cerintele lui tehnice, tabloul acesta dezolant excludea ceea ce pana acum aparea ca un nelipsit termen eminescian: avantul spre un simbol purtator de valoare. Dar, cu tot aspectul dezolant, ruina este totusi o biserica, icoana a propriului suflet, azi numai conture triste, odinioara plin de credinta" (D. CaracosteA).

Spiritualizat, universul intreg, perceput in imagini mai putin monumentale decat in textele descriptive de tinerete (de exemplu, fragmentele din Sarmanul DioniS), care deschid perspectiva prin situarea pe coordonata astrala, zace sub promoroaca unui timp destituit din rosturile sale. Lintoliul acesta, asimilat luminii lunare, extinde semnele funerare asupra spatiului terestru dominat de ruina bisericii si de cimitirul care ii sta alaturi:

"Vazduhul scanteiaza si ca unse cu var
Lucesc zidiri, ruine pe campul solitar.
Si tintirimul singur cu strambe cruci vegheaza,
O cucuvaie sura pe una se asaza,
Clopotnita trosneste, in stalpi izbeste toaca,
Si straveziul demon prin aer cand sa treaca,
Atinge-ncet arama cu zimtii-aripei sale
De-auzi din ea un vaier, un aiurit de jale".
Toate semnele instrainarii, ale alunecarii in moartea universala ca efect al pierderii sacralitatii se anunta prin sonoritatile unei jelanii cosmice al carei corespondent e aiurirea toacai si vaierul aramei atinse de aripa demonica. Biserica nu mai e lacasul linistii sacre si al comunicarii cu divinitatea, ci, cazuta in ruina:

"Sta cuvioasa, trista, pustie si batrana", cu usi si ferestre sparte, devastate de vantul unui alt timp, al unei alte ere, predispuse duratei eterne, al carei indiciu e greierul si pe care o ruineaza cariul. Nici una dintre formele trecutului nu mai are consistenta de altadata:

"conture triste" si "umbre" a ceea ce fusese expresia credintei. "Candul fin si obscur" e substitutul fortei spiritului de a "agrega" imaterialul in formele existentului.



O data disparuta credinta, sufletul decade, pierzand paradisul comuniunii cu originarul, cu puritatea unei varste privilegiate, al carei acces la povestile feerice ii situa fiinta la inaltimea absolutului. Dar tragismul existentei nu a imbogatit, ci a saracit si fragmentat fiinta:

"Dar de-ale vietii valuri, de al furtunii pas
Abia conture triste si umbre-au mai ramas.
in van mai caut lumea-mi in obositul creier,
Caci ragusit, tomnatec, vrajeste trist un greier;
Pe inima-mi pustie zadarnic mana-mi tiu
Ea bate ca si cariul incet intr-un sicriu".
Greierul este emblema unui timp supus trecerii, pe care curgerea il devora, ipostaza a timpului curgator si subiectiv.



Instrainarea e una dintre cele mai dureroase forme de pierdere a rostului originar. Ea merge pana acolo incat eul confesor se detaseaza de sine privin-du-se din afara, constient fiind de trecerea sa, dedublarea functionand in favoarea ideii de consumare si aparenta:

"Pe inima-mi pustie zadarnic mana-mi tiu,
Ea bate ca si cariul incet intr-un sicriu.
Si cand gandesc la viata-mi, imi pare ca ea cura
incet repovestita de o straina gura,
Ca si cand n-ar fi viata-mi, ca si cand n-as fi fost".


Rupt de sine si de timpul sau, eul isi constata singuratatea si moartea:

"Parc-am murit de mult" e constatarea amara si iremediabila a unui suflet grav afectat de ruptura, de separatia luciditate / ingenuitate. Autenticitatea fiintei e perimata de "trezirea" din visul = basmul credintei. Biserica ruinata devine "nucleul unei metafore spatiale", "centrul unui cosmos glacial".
"«Melancolia» este starea fiintei care si-a pierdut sentimentul identitatii si care descopera ca verbului a fi ii lipseste persoana intai; «melancolia» e oboseala gandului de a-si mai sustine lumea in fiinta () Opusa credintei si povestii, adica formelor gandirii mitice, creatoare de sens, melancolia este starea gandirii instrainate care i-realizeaza universul" (Ioana Em. PetrescU).



Sentiment cosmic si, deci, metafizic, melancolia se naste aici cel putin din separatia dureroasa intre suflet (a carui traire se implineste prin mit, prin povestE) si "obositul creier".
Valul, furtuna masoara aceasta distanta si prapastie iscata intre cele doua dimensiuni ale fiintei; "inima pustie" e golul iremediabil, locuit, totusi, de melancolie si "dor de moarte", ca in Peste varfuri.

Poeziile poetului Traian Demetrescu