Calul arabului
Arabul cazuse in aspra robie,
Muschioasele-i brate legate era...
El n-o sa-si mai vada nici cort, nici sotie,
Nici larga pustie
Ce-n veci treiera!
Si turcii-l vor duce cu dansii-n cetate,
Si sclav ca sa fie va fi destinat,
Si pana ce-n pieptu-i un suflet va bate,
De-un dor ce abate
Va fi dominat!
Iar calul sau falnic, usoara naluca,
Ce-n fuga se-ntrece cu paserea-n zbor,
Si ce, la sageata, — nainte apuca, —
In dar o sa-l duca
Sultanului lor!
L-aceasta gandire, de lacrimi paraie
Revarsa-a lor unda pe negru-i obraz!...
Toti dorm; numai luna pluteste balaie,
Scaldata-n vapaie
Pe-un nor de atlaz!
Lumina-l ajuta si calu-si zareste,
Dar trist, la o par te, sedea priponit,
Cu ochiul sau negru parea ca-i vorbeste,
Parea ca-l jeleste
In dor adancit!
Arabul atuncea, patr uns de simtire,
Pe branci se taraste s-ajunga la el;
Miscat de-o inalta si dulce gandire,
Spre-a lui mantuire
Lucreaza cu zel!
Cu dintii apuca priponul cel tare,
Il musca, il roade si-l r upe,-n sfarsit:
Deschisa ii este pustia cea mare,
Cu alba carare,
Cu san impietrit!
Dar calul atuncea, de branele-i late,
Cu gura-l ridica, miscat de-al sau dor,
Prin noapte, cu dansul, fantastic strabate,
Nimic nu-l abate
Din falnicu-i zbor.
Si-n tropotul mare, trei zile goneste,
Cand, iata ca-n zare albeste un cort,
Arabul e-n viata, si calul soseste,
Dar vai, cand s-opreste,
S-abate jos mort!
Autor: Alexandru Macedonski
Poezia Calul arabului de Alexandru Macedonski
|
