Noaptea de mai

Autentificare

Parola?  Creare album poezii Publicati poeziile online. Ultimele adaugari "Sa-mi spui..." Introspectie in inalt Antiprimavara A fi (actor pe scena vietii) Fara (uni)forma Total autori 184

Astfel: fiindca apogeul la care sufletul atinge
Cand poar ta cantece-ntre aripi da nastere la razvratiri,
Se poate crede ca vreodata ce e foc sacru se va stinge
Si muzele ca vor ramane amagitoare naluciri?
Vestalelor, cand in picioare altarul vostru s-afla inca,
Si primavara cand se-ntoarce si astazi ca si alte dati,
Si preschimbat cand nu se afla pamantul falnic intr-o stanca,
De ce v-ati reurca in sfera abstractelor seninatati?
Inchisa daca va e lumea, recoborati-va-ntre roze.
Parfumele din mai inalta reinnoite-apoteoze,
Si-n noaptea blonda ce se culca pe campenesti virginitati
Este fioru-mpreunarii dintre natura renascuta
S-atotputerea Veciniciei de om abia intrevazuta.
Veniti: privighetoarea canta, si liliacul e-nflorit;
Cantati: nimic din ce e nobil, suav si dulce n-a murit.
Simtirea, ca si bunatatea, deopotriva pot sa piara
Din inima imbatranita, din omul reajuns o fiara,
Dar dintre flori si dintre stele nimica nu va fi clintit,
Veniti: privighetoarea canta si liliacul e-nflorit.
Se poate crede ca vreodata ce e foc sacru se va stinge, —
Cand fr unza ca si mai nainte sopteste frunzei ce atinge?
Cand stea cu stea vorbeste-n culmea diamantatului abis,
Izvorul cand s-argintuieste de alba luna care-l ninge,
Cand zboara freamate de aripi in fundul cer ului deschis?...
Vestalelor, daca-ntre oameni sunt numai jalnice nevroze,
E cerul inca plin de stele, si campul inca plin de roze,
Si pana astazi din natura nimica n-a imbatranit...
Iubirea, si prietenia, daca-au ajuns zadarnicie,

Si daca ura si tradarea vor predomni in vecinicie...
Veniti: privighetoarea canta, si liliacul e-nflorit.
Vestalelor, daca-ntre oameni sunt numai jalnice nevroze,
Pamant si spatiu isi urmeaza sublimele metamorfoze,
Rasare cate-o noua floare, apare cate-un astru nou,
Se face mai albastru-adancul, si codrul mai adanc se face,
Mai dulce sunetul de fluier, mai lenesa a noptii pace,
Mai racoroasa adierea, mai viu al stancilor ecou;
Mucigaitul smarc al vaii cu poezie se vestmanta,
Pe prefiratele lui ape pluteste albul nenufar...
O mica stea e licuriciul, si steaua este un mic far,
In aer e parfum de roze. — Veniti: privighetoarea canta.
Posomorarea fara margini a noptilor de altadata,
Cand sufletul pentru sarcasme sau deznadejde sta deschis,
Cu focul stins, cu soba rece, ramase-n urma ca un vis.
E mai si inca ma simt tanar sub inaltimea instelata.
Trecu talazul dusmaniei cu groaza lui de nedescris,
La fund se duse iar gunoiul ce inaltase o secunda
Si stanca tot ramase stanca, si unda tot ramase unda...
Se lumina intinsa noapte cu poleieli mangaietoare,
Si astazi e parfum de roze si cantec de privighetoare.
Vestalelor, numai o noapte de fericire va mai cer.
Pe jgheabul verde al cismelei un faun rustic c-o naiada
S-au prins de vorbe si de glume sub licaririle din cer;
Columbe albe bat din aripi si visurile vin gramada,
Iar picaturile ur meaza pe piatra lucie sa cada...
Basmesc de vremile batrane, cand zanele se coborau
Din limpezimile albastre, si-n apa clara se scaldau...

Reinviaza ca prin farmec idilele patriarcale
Cu feti-fr umosi culcati pe iarba izbindu-se cu portocale;
Pe dealuri clasice s-arata fecioare in camasi de in,
Ce-n maini cu amforele goale isi umplu ochii de senin,
Si printre-a serii lacramare de ametiste si opale,
Anacreon re-nalta vocea, dialogheaza Theocrit...
Veniti: privighetoarea canta in aerul imbalsamit.
E mai si inca ma simt tanar sub inaltimea instelata...
Halucinat cand este-auzul, vederea este fermecata;
Aud ce spune firul ierbii, si vad un cer de aripi plin,
M-asez privind in clar ul lunii sub transparenta atmosferei
Si-n aeru-mbatat de roze sfidez atingerea durerei
Cu cantece nalucitoare cum sunt candorile de crin.
O! feerie a naturii, desfasura-te in splendoare,
Regret suprem al fiecarui in tainicul minut cand moare,
Fiindca tu esti pentru suflet repaos dulce si suprem.
O! feerie a naturii, vindecatoare de nevroze,
Ce ne-mbunesti fara stiinta si ne mangai fara sa vrem,
Regret suprem al fiecarui, desfasura-te in splendoare
In aer cu parfum de roze si cantec de privighetoare.
Veniti, privighetoarea canta in aer u-mbatat de roze.
Voind sa uit ca sunt din lume, voiesc sa cred ca sunt din cer...
Vestalelor, numai o noapte de fericire va mai cer,
Si-aceasta noapte fericita la gatul ei cu salbi de astre
S-a coborat pe flori roz-albe si pe padurile albastre,
A-ntins subtirile-i zabranic si peste camp si peste vai,
A-nsailat nemarginirea cu raze de argint si aur
Si o cusu cu mii de fluturi si o brazda cu mii de cai;
A revarsat peste tot locul dumnezeiescul ei tezaur,

In atmosfera stravezie impaciuirea si-a intins,
Facu sa sune glas de bucium la focul stanelor aprins,
Facu izvor ul sa-l ingane, padurea sa se-nveseleasca,
Orice durere sa-nceteze, si poezia sa vorbeasca.
Pe om in leaganul ei magic il adormi — si el uita —
Cu clarobscur masca uratul si sterse formele prea bruste,
Facu sa taca zbarnairea adunaturilor de muste,
Si zise dealului sa cante, si dealul nu mai pregeta,
Si zise vailor sa cante, si vaile se ridicara,
Cu voci de frunze si de ape, cu soapte ce s-armonizara,
Si zise paserei sa cante, si la porunca uimitoare,
Se inalta parfum de roze si cantec de privighetoare...
Iar cand si mie-mi zise: „Canta!“, c-un singur semn
ma destepta,
Spre inaltimi neturburate ma reurca pe-o scara sfanta...
In aeru-mbatat de roze, veniti: — privighetoarea canta.