DARUL
Tragic mi-e darul, asemeni pedepselor vechi.
Ce stramos mi-a gresit ca sa-i port lauri vina?
Tot ce ating se preface-n cuvinte
Ca-n legenda regelui Midas.
Aproape mi-l simt pe regele mort de blestemul
Ca mana lui sa prefaca in aur orice,
Sa moara flamand pentru ca painea uscata
in aur
Nu mai putea s-o manance, nici apa s-o roada.
Cerul nu pot sa-l privesc se innoreaza de vorbe,
Merele cum sa le musc impachetate-n culori?
Dragostea chiar, de-o ating, se modeleaza in fraze,
Vai mie, vai celei pedepsite cu laude.
Vai mie, vai, arborii nu scutura frunze,
Numai cuvinte cad toamna batrane si galbene,
Muntii inalti ii iubesc, dar se clatina muntii
Sub povara imperecheatelor sunete.
As vrea sa adun vorbele toate-ntr-un loc,
Sa le aprind, sa dezbrac lumea de ele,
Dar s-ar scoroji trupul lumii asemeni
Frumosului print cu piele de porc din poveste.
O data cu ele ar arde si lumea lipita
Pe partea interioara-a cuvintelor, ca-ntr-un album...
Nu stiu eu oare desparte sau nici nu se poate desparte
Lumea de lumea cuvintelor mele de-acum?
Autor: Ana Blandiana
Poezia DARUL de Ana Blandiana
|
