CORSARUL
Intr-un castel, pe malul marii,
Pe-a carui turnuri crenelate
Furtunile le-a indragit,
Traieste singur, dat uitarii,
Cu sufletul plin de pacate,
Corsarul alb, imbatranit.
Sub chiparosul din gradina
Se urca iedera pe-o cruce
La capatul unui mormant;
Prin ramuri aerul suspina
Si parca din adanc aduce
Un glas de funduri de pamant.
Corsarul, care niciodata
De nimenea nu se rugase,
Nu se plansese nimanui,
Corsarul avusese-o fata,
Si-acum plangea, se-ngenunchiase
La amintirea fetei lui.
Un ropot lung de vijelie
Cu tipete premergatoare
Chema pustiul din castel;
El tremura din temelie
Izbit de stanci spumegatoare
Ce le-aducea valul cu el.
Mugea oceanul de durere,
Isi ridica in ceruri valul
Si se frangea cazand pe vant;
Batranul hot, far’ de putere,
Vedea cum apa rupe malul
Cu iedera de pe mormant.
Atunci sari drept in picioare
Si, vrand sa lupte cu furtuna,
Corsarul s-arunca inot;
Dar firea cea nepasatoare
Invalui tot intr-una
Corsar si iedera si tot.
Autor: Duiliu Zamfirescu
Poezia CORSARUL de Duiliu Zamfirescu
|
