DJALI
Acolo unde raul plangand murea in mare,
Djali-si gasise luntrea.
O dulce leganare
De vant, incet o duse pe tainicul canal.
Treceau intinse umbre de nori din val in val,
Furand razele lunii, si-n zborul lor cel mare
Scriind pe fata apei poveste marinare.
Vazduhul amutise. Se-ntuneca. Furtuna
Se-mladia pe mare. Tuna. Pierise luna.
Din cand in cand, un zgomot strain, din alta lume,
Tipa; geniul marii striga totul pe nume:
Nori, vant, curente, glasuri se desteptau.
Djali
Desprinse de la barca lopata si-o zvarli.
Apoi vorbi:
“Ce-mi pasa de tineretea mea
Cand port fara de voie in pieptu-mi o ruina
De dor, de suferinta, de-amaraciune plina?
Cand nu pot nici sa sufar asa precum as vrea?
Ce-mi trebuie lopata cand vad ca fiecare
Nascandu-se-si incepe un cantec de-ngropare,
Cand stiu ca-i dat sa fie viata pe pamant,
Al fericirii noastre cel mai adanc mormant,
Cand si pe poarta vietii ca si pe-a mortii poarta
S-a scris cu slove negre aceeasi vorba moarta:
Durerea?
Deci furtuna si vanturile sale
Sa-mi duca suferinta pe-a valurilor cale,
Si piara tineretea-mi intr-un ocean spumos
Cum piere-n dimineata un vis, cel mai frumos!”
O... Dante! de pe usea infernului s-a sters
Si-acum pe usea vietei s-a scris celebru-ti vers!
Ea se-neca:
Se spune c-adeseori, cand tuna,
Pe mare se iveste, ca geniu de furtuna,
O tanara femeie.
Si iarasi cateodata,
Cand marea vrea s-o duca spre marginea-i uscata,
O vad luntrasii veseli pierind ca-ntr-un mormant
In valuri.
Fuge vecinic departe de pamant.
Autor: Duiliu Zamfirescu
Poezia DJALI de Duiliu Zamfirescu
|
