LEVANTE SI KALAVRYTA LA MISSOLONGHI

Autentificare

Parola?  Creare album poezii Publicati poeziile online. Ultimele adaugari "Sa-mi spui..." Introspectie in inalt Antiprimavara A fi (actor pe scena vietii) Fara (uni)forma Total autori 184

Voi, ce-n fata mea, tacute, mari ruini de amintire,
Inaltati zidiri stirbite, triste resturi de marire,
Vorbiti, spuneti, ce e timpul, voi care-ati purtat pe umeri,
Veacuri mari ca vecinicia, ani ce nu mai poti sa-i numeri!
Spune, Zante, unde-i timpul cand Byron, in linistire,
Pe-ale marii tale valuri dorul sau si-l legana...,
S-ale vantului suspine cand nebuna sa iubire
Cu suspine le-ngana?
Missolonghi, unde-i vremea cand pe zidurile tale,
Surazand mureau toti grecii ca eroii din povesti?
Unde-s sfintele morminte dupa adormita vale
Ce opreau cu-ale lor umbre pe drumet in a sa cale?
Unde-i Botzaris eroul?... — Missolonghi, unde esti?
Vantul singur imi raspunde: “Tot pe lume-i trecator”
Iar pe mare echo striga, prins de-un val spumegator:
“E trecator..., e trecator...”

I
De la Zante care-si scalda portocalii sai in mare
Imprejur, cat vede ochiul in nemarginita zare,
N-a purtat vreodata valul, pe-al sau brat leganator,
Lopatar mai fara grija, mai frumos decat Levante
De la Zante.
Catre seara cand el canta, glasul lui tremurator
Mana somnul inspre crangul de tufani de iasomie,
Unde mii de pasarele stau s-adoarma printre flori;
Iar pe grecele frumoase cand razand el le imbie
Sa priveasca cum in unde moare-o raza aurie
Ce voios se furiseaza printre lungi gene de nori;
Ele vin la tarmul marii, cum albinele usoare
Vin din stupi sa se imbete pe un san deschis de floare.
Vin sa vada jocul apei, sa asculte plansul marii.
Sa aspire adierea racoroasa, dulce-a serii.
— Zantiote cu lungi gene, spuneti, unde-i Kalavryta?
Unde e stapana voastra? Caci, pe Venus Pandemos,
Am trecut o noapte neagra intreband cerul frumos
De nu are printre stele vreo stea ratacitoare
Ce-a venit din alta lume, luminand ca si un soare
Stelele din jurul ei;
Am catat-o pe la vanturi; — am oprit noaptea din cale
Intreband-o de nu are printre spiritele sale
Sufletul unei femei;
Cercetat-am marea lina, vrand sa stiu daca in unde,
Printre albe Nereide , marea insasi n-o ascunde...
Dar nimic — Cer, noapte, mare, lung la mine au privit
S-au zambit.

Zantiotele rad toate, iar Thaisa le opreste:
— O..., Levante Hyacinthus, eu ti-o spui intr-un cuvant:
Esti frumos, dar n-ai viata ce-n oricare grec traieste...
Tu o cauti printre stele, ea te-nsala pe pamant.
II
Subt o bolta-ncondeiata cu lungi litere arabe,
Unde aurul se leaga cu granitul african,
Unde stau, iesiti din ziduri, sfincsii dormitand pe labe,
Ce port vase de-alabastru, stalpi cu capiteluri albe,
E intinsa-o masa mare de porfir egiptian.
Pe sub negrele arcade, mii de candele usoare
Imitand floarea de nufar, dau lumini scanteietoare,
Ale caror slabe raze lin se pierd in neagra noapte,
Cum se pierd in departare, nabusite, tainici soapte,
Prinsa-n doua mari inele de argint, o fina plasa,
Peste care stau intinse draperii lungi de matasa,
Poarta, leganand pe bratu-i, ca pe-un val tremurator,
Corp de tanara femeie, plin de gratii, alb, usor.
Seara, de-ar trai pe lume intr-o gingase faptura,
N-ar avea un ochi mai langed, o mai rumenita gura,
N-ar avea mai negru parul, fruntea mai cugetatoare
Zambetul mai mort pe buze, buza mai tainuitoare...
Tanjitoarea ei privire, printre umbre ratacita,
Pare-a urmari in zboru-i o vedenie iubita,
Ce, pe cai nestrabatute, dinainte-i vecinic fuge,
Iar cand doru-i, nici chiar doru-i calator, n-o mai ajunge.
Napadita-atunci de lacrami insasi sanul si-l cuprinde
Vrand in el sa stapaneasca un necunoscut fior...
Sanul insa n-o asculta, alba-i fata i s-aprinde
Si oftand, mai fara voie, zice: “Ah, mi-e dor!... mi-e dor...”

III
Dupa capul Kalogria, pe o coasta,-ntre lagune,
Doarme dusa Missolonghi la al marii glas usor,
Iar legenda ei mareata veacul veacului o spune,
Unda, vantului ce trece, seara, orelor ce zbor.
Stai, luntras! Nu vezi cum superi prin a viselor lovire
Majestuoasa ei odihna, visul ei de fericire...
Nu vezi fruntea ei cernita ce maret i-o incununa
Cu-ale sale raze albe vecinic calatoarea luna?
Nu vezi tu cu ce sfiala lunga-i haina i-o saruta
Marea muta?
Stai! Opreste-te!... Asculta!
— Nu!... Si barca cea usoara,
De lungi aripi leganata, ca un gand pe valuri zboara...
Iat-o... Vine... Se-ndrepteaza spre castelul cel arab
Unde sir Hoowards englezul, mai bogat ca un Nabab,
Si-a adus smintitu-i spleen si raceala-i englezeasca,
Ca la lungi raze de soare calde sa si le-ncalzeasca.
— O..., Archipelagul mandru, cati englezi n-a-nveselit,
Cate suflete racite soarele-i n-a incalzit!...
Iata barca... Iat-o vine. Lantul ei lin se anina
Dupa gatul unui tigru; marmura sculptata, fina;
Iar din luntrea cea grabita sprinten sare chiar Levante
De la Zante.
El tacut se furiseaza printre salile pierdute
Intreband lampele stinse, vorbind zidurilor mute,
Cercetand usa cu usa si la orisice miscare
Simtind inima-i cum bate, sufletul cum ii tresare;
Iar in fund pierdut de lume, el aude-ncetisor
Un glas tainic ce-i sopteste: “Vino... ah, mi-e dor, mi-e
dor...”
Un pas, inc-un pas... si iata-l! Iata cleftul la intrare

Pironit de gelozie, ramas mut de intristare...
El priveste la englezul ce saruta in uimire
Mana ei, alba ei mana, careia nebuni se-ntrec
Zantiotii toti sa-nchine neschimbata lor iubire,
Luntrea, armele si capul, tot ce poate da un grec!
Cum il vede, ea spre dansul tremurand mana-si intinde:
— Vin, ii zice cu privirea, Kalavryta e a ta.
Vino, vis trimis de noapte si de buza-mi ce s-aprinde,
Dor cu ochii ca seninul, vin, lipeste-ti buza ta.
Insa el, smintit de ura, vechi pistol din brau apuca
Si ocheste... Un foc rosu trece viu ca o naluca...
Un corp cade... O, pistolul era vechi, dar era bun!
Kalavryta plange-n umbra... Grecul rade; e nebun.