Doina
Cand i-a fost mai bine,
cand i-a fost mai rau,
moldoveanul doina
si-a cantat mereu.
La un colt de masa,
langa omul drag,
langa pomul care
infloreste-n prag.
Ca o doina doina,
ca un juramant,
ca o rugaciune
pentru-acest pamant,
ca o inviere,
ca un imn in hram,
ca un dor de Tara,
ca un dor de Neam.
Doina tu, doinita,
daca nu erai,
hauleau strainii
pe-un picior de plai.
Le-ai iesit in cale,
la hotar colea,
n-au putut sa treaca
de durerea ta.
Doina, tu, doinita,
fii un juramant,
fii o rugaciune
pentru-acest pamant;
fii o inviere,
fii un imn in hram,
fii un dor de Tara,
fii un dor de Neam.
* * *
Aceasta pasare ce bate la fereastra
cu-aripa ei de noapte si de dor
invesniceste, sfanta, clipa noastra,
spre dainuirea Basarabilor.
Aceasta pasare stapana peste toate
cu glas de maica scumpa si de prunc
e o chemare-a stelelor prea poate
si-a lumilor ce nu ne mai ajung.
Aceasta pasare ce zboara peste moarte
si are suflet de pamant si grai
copiilor din paine le imparte,
buneilor le face loc in rai.
Aceasta pasare durerea ce ne stie,
la un soroc de batalie grea
pe cei cazuti in lupta ii invie
si ii invata nume a purta.
* * *
Plang in mine si-n tarane
(precum plange toamna-n noapte)
toate doinele batrane
picurate-n strop de soapte.
Plang si-n frunzele ce zboara
catre noi, spre-a ne aprinde:
rosii picaturi de ceara,
stele rosii, ratacinde...
Napadit de doruri grele,
ma stiu trist ca o balada
si-mi las fruntea peste ele,
piatra de granit sa cada;
si de jale mult prea mare
pentru baci si pentru turma,
ravnind sfanta razbunare
plang si eu pana la urma...
Autor: Dumitru Matcovschi
Poezia Doina de Dumitru Matcovschi
|
