Epigoni
Tu iarta-i, Poete, pe toti epigonii
barbar ce radeau pe furise de tine,
cand Marele Haos venea cu demonii
si sufletul tau se topea in ruine.
Cuvintele lor aruncate-ntr-o doara
au fost de invidie, nu de poeme;
si-alese erau indelung, sa te doara,
muiate-n otrava ca niste blesteme.
Ai fost. Ai cazut. Dar cu fruntea pe vatra,
cum cade o frunza din pom, la izvoare.
Ci inima omului nu e de piatra:
e numai de dor si e numai de floare!
Acum, peste ani, coborati in uitare,
rasar epigonii din cele cuvinte
si roaga-te-roaga un pic de-ndurare,
sa poata dormi linistiti in morminte.
Nu-ti fie nici mila de ei si nici jale!
O haita salbatica, una turbata...
Latrau, se-aruncau la poemele tale...
Si boala ti-o zavistuiau, blastamata...
Au fost pacatosi si-au trait cu pacatul!
Au fost impostori naraviti cu puterea!
Au fost ramatori si-au umblat cu ramatul!
Si azi ramatorii ne rama durerea...
Si azi, ca si ieri, la Paris beizedeaua
se duce si-aduce cravata la moda,
si azi, ca si ieri, huzureste licheaua
si doarme in tron, avorton, Gusa voda...
Si azi, ca si ieri, un rotund, un egumen
cu foalele-ncinse si slinul pe foale
ne spune ca viata-i o patima, rumen,
ne-nvata sa credem in tidvele goale...
Si azi, ca si ieri, niste rai te-or intrece:
Atlasi, ei mai duc, ei tin globul in spate...
Nimic, de cand lumea, nimic nu se trece:
sunt toate prea vechi si prea noua sunt toate...
Autor: Dumitru Matcovschi
Poezia Epigoni de Dumitru Matcovschi
|
