Furnici
Harnice furnicile, darnice bunicile.
S-au trezit, suratele, de cu ziua toatele:
negre ca taciunele, si mai negre unele.
Eu le cant, eu le descant,
poezii le spun flamand,
cu suflarea le-ncalzesc
si cu dorul eminesc;
eu le scriu, cum stiu, incet,
un sonet, dar in sonet
nu pot, vai, sa le adun,
mic sonetul nu stiu cum.
Rup o foaie, alta foaie,
fac furnicile a ploaie...
O furnica (una puie)
tare vrea ceva sa-mi spuie:
ochiul ei ma atinteste,
ma furnica omeneste...
O furnica (o cocheta)
desucheata si vedeta
plange langa o vocala,
poeta nationala.
O furnica (o alica)
din cuvant in rima pica
si atat de clopot suna,
de acum a vreme buna...
Se grabesc furnicile,
se grabesc bunicile:
sunt atat de vajnice,
sunt atat de pasnice,
sunt atat de moldovene,
sunt atat de cosanzene,
sunt atat de fara casa,
sunt atat de fara masa,
sunt atat de sfesnice,
sunt atat de vesnice,
sunt atat de ale mele,
ca-mi vine sa plang de jele...
Sunt.
Eu sunt.
Eu nu mai sunt.
Eu de mine ma ascund
in cuvant, dar in cuvant
stramt, mi-e stramt,
mi-e tare stramt.
Ma strecor in fir de gand!
Gandul insa gand nu are:
ma apasa si ma doare...
Si-mi duc bobul in spinare,
ca un osandit,
ca robul.
Eu si bobul.
Un pitic.
O furnica vreau sa zic.
Autor: Dumitru Matcovschi
Poezia Furnici de Dumitru Matcovschi
|
