Osman-pasa

Degeaba te-azvarli si te-apropii
Cu vuiet si tropot de osti.

In fr unte, pe calul tau murg,
Pornit-ai urgia pieririi,
Strivit-ai in sant grenadirii
Dar iata, ca ranele-ti curg,
Se sperie murgul de pusti,
Si-ti scapa din scara piciorul,
Turbat e-mprejur u-ti omorul,
Cu dintii tu gura ti-o musti.
Se-ncurca taberele-n drum
Si-ti fug calaretii de-a valma,
Ridica-ti, puternice, palma
Si-opreste-ti tabiile-acum !
Cuvantul ce-odata fu zid
Cand vr ut-au nizamii sa fuga,
Azi lor li se pare ca-i r uga
S-alerge mai iute spre Vid.
Ai aripi, grabitule vant,
Tu soimule,-a cerului cale !
Fa locuri ostirilor tale,
Sa intre mai iute-n pamant.
Si-n sine-ti tu zis-ai : E rau !
Ca norii ce-ntuneca luna,
Curgeam de pe dealuri intruna

Noi, raii popor ului tau.
De-a lungul intinsei campii
Alearga salbatica spaima
Si, plina de geamat, ingaima
Si rugi si blesteme pustii
Gaziule-Osmane, esti prins !
Si toate cetatile tale
Vor sta-ntunecate de jale,
Ca soarele lumii li-e stins.
Dar astfel e soarta, eroi !
Caci soarele care se stinse
La voi, o razboinici, s-aprinse
Mai vrednic de viata, la noi !