NOA-NOA
(varianta)
Pe insula de pasari, margean si mirodenii
Am o coliba-n care vopselile imi tin.
Te zamislesc, Tehura, dospita din vedenii,
La margine de mare, pe panza mea de in.
O truda grea: din purpur, din umbra si lumina,
Sa prind intreg fiorul ce il strecori in mine.
Incinsa doar cu frunze si in gateli ceresti,
De sub sprancene negre astept sa ma privesti.
Tresar de bucurie: iti mangai lin obrajii
Si sanii-n atatare cu sfarcurile tari.
Si falfaie flamingo si spumega talajii,
Si stau la indoiala: ce imi lipseste iar?
Nu-i rece armonia din linii drepte, pure?
Si toate chiar sunt drepte si pure-n infinit?
De ce bizari sunt muntii? ce-s umbrele padurii?
A fost candva in lume ceva desavarsit?
Genunea si noianul intinderii de apa
Vor stelele si cerul in unda sa le-ncapa.
Un bulgare de roca e cremenea-n scantei,
Ciudata si sublima-i asimetria ei.
Deci pensula muind-o in tipatul culorii
Ti-am pus vapai nestinse pe umeri si pe gura.
Matasea pielii brune, aroma si caldura:
De parca scanteiaza din valuri madreporii.
In par iti canta brize, si fluturi zboara tiva.
Nisipu-n pete rosii se-asterne sub picioare.
Il calci cu talpi de piatra, coloana primitiva,
Creatie divina cu patimi seculare.
Si-nrourand penelul in flacara culorii
Am tras pe buze-o dunga, sarutul sa mi-l vrea.
Maini batucite, aspre, cum vin sa planga norii,
Cum sapa-n glie ploaia cand e femeie grea.
Faptura ta invie. Acum te duci, iubito.
Trei calareti din zare, centauri de coral
(Intaiul este Timpul, al doilea e Uratul,
Al treilea e Pacatul), adasta langa mal.
Incaleci pe-o sireapa, iti fulguie broboada.
Alaturi nu-mi ramane nici degetul tau mic.
Pe steiuri, prin liane se zbuciuma cascade.
Si pensula manjita de lacrimi o ridic.
Autor: George Meniuc
Poezia NOA-NOA de George Meniuc
|
