Mangaierea
Unei tinere femei
De ce urasti viata, tu, fiica Ar moniei?
De ce dintr-al tau suflet nadejdea ai gonit?
Care dureri ascunse, vrajmase bucuriei,
A varstei nalucire si visuri ti-au rapit?
Tu n-ai desertat cupa ce inca este plina;
Tu nu stii de-ti pastreaza otrava sau nectar;
Dar plangi! Zefirul astfel fara cuvant suspina;
Toata lacrima-n ochi-ti e un margaritar.
Eu nu voi sa adaug a ta melancolie,
Sa-ti zugravesc icoana durerii omenesti,
Sa desfasor in ochii-ti a mea copilarie,
Ca osanda de moarte in care sa citesti;
Sa-ti arat imprejur u-mi un larg cerc de morminte
In care dorm frati, rude, parinti ce m-au iubit;
Sa vezi ce e durerea, sa vezi de-aveam cuvinte,
Cand chiar de provedinta nevrand m-am indoit.
Sa vezi apoi in lume cumplita rautate
Otravindu-mi ani, zile, chiar umbre de placeri;
Sa vezi... Ah! atunci numai, atunci ai vedea poate
Cate un singur suflet cuprinde-n el dureri!
Lumea ma crede vesel, dar asta veselie
Nu spune-a mea gandire, nu m-arata cum sant!
E haina de podoaba, masca de bucurie,
Si mahnirea mi-e numai al inimii vesmant.
Daca nu dupa zile, ci dupa suferinte
Ni s-ar socoti varsta, stii, mare Dumnezeu,
Pentru care ani, veacuri, si lume, si fiinte
Nu sunt nimic -; stii singur cati ani as avea eu!
A mea credinta insa nu este inca moarta;
Mangaietor tovaras ea nu m-a parasit:
In umbra imi deschide a vesniciei poarta,
Si negura mahnirii ades mi-a risipit.
Dar tu, carei nadejde s-arata aurita,
Tu, carei viitorul pastreaza naluciri,
Cand nu ai nici o coarda a inimii izbita
De viscolele lumii si de nenorociri,
Mangaie-te, copila, si simte multumirea
Care o-nsuf la daruri ce firea ti le-a dat.
Eu cand te-ascult, uit toate, uit chiar nenorocirea,
Ma aflu-n alta lume uimit si incantat.
Sub degetele tale, in sunete-argintose
Clavirul cand rasuna, cand dulce preludezi,
Destepti in al meu suflet acorduri fioroase,
A patimilor stinse cenusa inviezi.
Talentul, frumusetea adesea patimeste;
De soarta cea obsteasca si tu poate sa tii;
Dar vezi dreapta natura cum te despagubeste:
Glasu-ti este esenta cerestii melodii.
Desavarsitul bine nu-l poate-avea pamantul:
Ce mari fara talazuri, ce inimi fara chin?
Omul este o taina care-o stie mormantul,
Femeia e un inger, viata-i un suspin.
Autor: Grigore Alexandrescu
Poezia Mangaierea de Grigore Alexandrescu
|
