Reveria

Caci sufletul nostru, ca raza de soare,
Ce-si are-nceputul mai sus de pamant,
Desi lumineaza a sa inchisoare,
Isi afla in ceruri izvorul cel sfant.
De-acolo adanca acea aspirare
Spre bunuri ascunse ce noi devinam,
De-acolo desertul, dorinti, intristare
Ce chiar in placere ades le aflam.
Un clopot ce seara se-aude la turme,
Ce sta, reincepe, abia rasunand,
Ca glas care moartea e-aproape sa-l cur me,
Cand viata-nceteaza treptat inghetand;
Un greier ce canta, o iarba, rasura,
Stufoasa padure, pierdute carari,
Adanca murmura ce-nvie natura,
Ca geniuri tainici ascunse prin flori;
Tot misca, incanta a noastra gandire;
Tot are un farmec, tot este mister;
Nadejdile noastre, suspin, suferire,
Dorinti fara nume, se-ndrept catre cer.
Acolo in stele ca-n lumi de lumina,
Sunt suflete, ingeri, ce cant si ador;
Fiinti gratioase ce bland se inclina,
Catandu-si in lume tovarasii lor.
Si cand, stapanita de-a vietii mahnire,
Te plimbi tu pe campul tacerii-nchinat,

De simti o suflare, de-auzi o soptire,
E glasu-unui inger de tine-ncantat.


De ce insa gandirea-mi se-ntoarce cu durere
Spre zilele acelea? timpi ce v-ati departat,
Cand pe urmele voastre tot intra in tacere,
Cand stergeti placeri, chinuri, ce omul a cercat,
Cand inima satula de ura, de iubire,
N-o misca nici un bine, n-o trage nici un dor,
De ce singure numai a voastre suvenire
Traiesc ele in sanu-mi ca un nestins amor?
Sunteti voi acel sunet, a stancilor viata,
Eco, care traieste in loc nelocuit?
S-au sunteti aurora care stia sa scoata
Din statuia lui Memnon suspin nemarginit?