Poeziile.com - Home

  Parola? Creare album poezii
Poetii clasici ai literaturii romane Poezii frumoase pe teme Poeti membri ai clubului poetilor tineri Poeziile mele


 
Poetul zilei
Ion Stratan
(1955 - 2005)

16 Poezii

Poezia de azi

Cornul de aur al baiatului
de Mircea Ivănescu
scena de dimineata — cornul sunand departat,
prin hatisurile albastrii, chemarea la vanatoare — glasul

Citeste Poezie completa
 

 

 

Ghicitori
Povesti
Top 40 poeti
Top autori

 

   
Cautare avansata



































Apus de soare

Vezi toate poeziile poetului
Cateva note [1909]






Am citit de mult, nu mai tiu minte unde, ca numai omul care fara temei isi inchipuie a avea talent, nu are incredere in sine. Numai acela alearga dupa sufrajele amatorilor: cele favorabile il incanta, iar cele contrarii il nenorocesc; si totusi, macar contrarii, tot ii trebuiesc; daca nu-l aplauzi, macar detracteaza-l - numai sa fie o parere, nu sta indiferent! considera-l orisicum, numai considera-l! El n-are incredere-n sine; sufletul lui, care mereu se clatina si sovaie, are nevoie de o proptea, fie asa ori aminterea. Dupa rezultatul sufrajelor, isi schimba starea sufleteasca si judecata asupra propriei sale lucrari; dupa opinia publica isi face o programa; dupa succesele altora isi croieste o maniera. De aceea, desi sunt destul de rare talentele originale, avem atatia si atatia artisti.
Talentul adevarat, dimpotriva, este totdeauna bine captusit cu incredere in sine. Omul talentat e absolut indiferent fata cu parerile altora despre opera sa: nici aprobarile, nici dezaprobarile, nici neluarea-n seama, nimica nu-l misca, fiindca foarte rar il poate pricepe altcineva atat de bine si pretui asa de exact cat se pricepe si se pretuieste el insusi. Din aceasta siguranta rezulta personalitatea nealterabila a adevaratului artist, asaltata de multiplele si variile pareri ale criticilor si amatorilor; din aceasta neclintita incredere-n sine rezulta: neincovoiarea artistului adevarat la gustul trecator al unei strimte epoce, particularitatea sustinuta a stilului sau si nesocotirea mijloacelor de maniera, care, la un moment, i-ar garanta indubitabil succesul comod.
Rareori, adevaratul artist va asculta in privinta operei sale parerile altcuiva, pe care trebuie sa le fi pus multa vreme la-ncercare pana sa le acorde oarecare binemeritata consideratie. De aceea face totdeauna un efect penibil autorul care, cu prilejul unei exibitii de arta, se tot vara sa-si dea, cu aer de autoritate, parerea Si el!
- imi place opera d-tale, zice artistului amatorul binevoitor.
- A! iti place? zice artistul. Atat mai bine!
- Si sa vezi de ce-mi place
- E destul ca-ti place, domnule; restul este indiferent. Alt amator, nemultumit:
- Opera d-tale nu-mi place
- A! nu-ti place? Atat mai rau!
— Si-ti voi explica pentru care cuvinte nu-mi place


- E destul ca nu-ti place, domnule; restul e absolut indiferent. Delavrancea este si el unul dintre acestia din urma, care-mpart in
dreapta si-n stanga un „atat mai bine" sau un „atat mai rau", parandu-li-se „restul absolut indiferent". Asadar, nu anume pentru a spune ce parere am despre opera lui m-amestec si eu in vorba.
*
Nu m-a inzestrat ursitoarea cu vreun talent, nici cu vreo pricepere sau aplecare catre arte; fiind fost insa in tinerete sufler si regizor la teatru, dintr-o practica de cativa ani, m-am ales cu cateva aforisme, care probabil s-or fi ruginit de cand le port, dar pe care nu le mai pot schimba acuma, la batranete - pe de-o parte, ca m-am deprins cu ele, iar pe de alta, ca nu m-au amagit aproape niciodata.
Astfel
1. Cand termometrele criticilor se ridica unele la 75 deasupra, iar altele coboara la 50 dedesubt de zero, sa stii ca si unele si altele sunt de fabricatiune putin ingrijita, ori sunt deteriorate; si atunci, ca sa afli aproximativ gradul adevarat, trebuie sa faci media: 75 plus, 50 minus, egal 25 plus - o temperatura foarte placuta.
2. Criticii - nu toti, dar foarte multi - seamana cu muscalii stand durdulii pe capra in Piata Teatrului si schimband intre ei diverse consideratiuni si pareri asupra calitatilor si defectelor fizice ale copiilor cari se plimba pe jos cu parintele lor.
3. Se poate o piesa excelenta sa nu placa unor critici astazi; iar maine o piesa foarte slaba sa le placa; o piesa buna va placea totdeauna publicului, mai putin azi, mai mult maine.
inca o data, eu nu m-amestec in vorba pentru a da lui Delavrancea blagoslovenia mea, de care n-are nevoie, ori pentru a-i face o imputare care l-ar mahni pentru mine. Daca m-apuc si eu a scrie aceste randuri, e spre a ma lamuri, ca vechi practicant, cu cativa dintre cititorii Universului, pe cari mi-i stiu binevoitori, asupra unei chestiuni oarecum importante pentru atat de bogata, desi inca atat de tanara noastra cultura - tocmai de aceea, pesemne, atat de putin disciplinata.

*
la s-o luam, asadar, linistit, babeste. Ma rog, ce este o opera de arta?

Este rasfrangerea unei vedenii personale; este, in semne intelese de spiritul omenesc, icoana inchipuirii unui spirit omenesc.
Prototipurile operelor de arta sunt creatiunile mitologice: ingeri, diavoli, balauri, chimere, sfinxi, grifoni, sirene, tritoni, zane, zei, semizei, uriasi, pitici, capcauni, ursitoare si cate si mai cate altele, a caror lista complecta (fireste, foarte greu de facut) n-ar incapea in zeci de coloane ale Universului. Toate insa, toate sunt, cum sa zicem? minunatii.
Asta e, se vede, o apucatura deosebita a mintii omenesti. Lumea toata din miezu-i, care e pretutindeni, si pana-n fundurile fundurilor, care nicaieri nu se afla, este minune, minune si iar minune. Ei! asta nu-i ajunge omului: vrea sa faca si el alta minune, si atunci, dintr-o lume, el mai face inca una - aceasta, inchipuita, insemneaza mai mult pentru el decat cealalta, in fiinta.
Ia o pereche de aripe de porumbiel alb si un cap frumos de copil nevinovat, le-mpreuneaza si-si face un heruvim; il arunca in inaltimile cerurilor; si pe urma inca unul, si-nca unul, si apoi, multi, nenumarati; si de aci, de jos, priveste si se minuneaza cum acolo, departe, asa de sus, acele stoluri de capete cu parul balan, cu ochii albastri, fara alt gand decat adoratiunea, se leagana palpaind din aripe in jurul izvorului de lumina.

O picatura de roua ce cade din inaltimi reflecta din peretii ei tot vazduhul; ceea ce e fara margini in afara se adanceste inauntrul ei, afundandu-se iar fara margini. Asa e si sufletul omenesc, o oglinda sferica, avand in adancimea-i si o constiinta; de aceea, minunea fara margini, de afara, ne intereseaza mai putin decat minunea dinauntru, tot asa de fara margini. Cu cat cea dintai se tot departeaza de noi, cu atat cea d-a doua ne patrunde mai adanc: cea dintai este, cea de a doua suntem.
Atata trebuie oglinzii: sa aiba darul de a reflecta; incolo — fie sferica, fie taiata ca diamantele-n fatete, fie achroma sau colorata in orice chip - ea isi va pastra mereu un mod acelasi de oglindire: totdeuna va fi un chip constant de raporturi intre ce si cum se oglindeste.
Care va sa zica, aflandu-ne in fata unei opere de arta, ceea ce ne importa e sa vedem: exista intr-insa echilibrul acela, acel chip constant de raporturi intre ce si cum e oglindit? intr-un cuvant, este ea logica cu ea insasi? Caci, daca ne importa altceva decat logica proprie a lucrarii, atunci ne ratacim de nu ne mai putem gasi.

*
Apus de soare este o drama in genul asa-numitelor Mistere sacre ale patimilor Domnului, un gen teatral care are o foarte apropiata inrudire cu genul de pictura numit fresc. Amandoua aceste genuri de arta s-au nascut cam in aceeasi vreme, in veacurile de mijloc, sub primele licariri ale Renasterii. Amandoua seamana mult prin toate pornirile inspiratiei si prin intreaga maniera de expresie: proportii largi, mai mari ca masura naturala; simplicitate maiestoasa; coloare hotarata; lipsa de nuante intermediare si de clar-obscur; desen viguros, si, mai presus de toate, o sinceritate de conceptie si o naivitate de expresie pe care numai ferventa credinta le poate insufla.
De aceea, artistii moderni, cari se simt patrunsi de vederile misticelor veacuri de mijloc, satui de excesul nerozesc al clasicitatii, se-ntorc cu dragoste la scoala primitivilor Renasterii, si, cand au adevarata vocatiune, bine fac! Mai scapam de productiile de examen, fapte de elevi cari ar fi fost chemati sa urmeze mai bine Facultatea de farmacie decat scpalele de arte frumoase!
Ni se mai usureaza satiul de atatia Apoloni si Minerve si Diane dupa reteta clasica - oribila saturatie de atatea mardale mitologice rancezite in cartoanele de modele, ori prafuite in rafturile cu cioburi de ghips! Atat mai bine!
in acelea au crezut altii, tinere! d-ta si cu mine nu mai putem crede-n ele! Lasa-te dar de arta ingrata si mergi de fa, mai bine, pilule! vei aduce mai real serviciu omenirii, si, astfel, ii vei inspira respect in loc de compatimire.
*

Apus de soare e o drama in patru mari tablouri, a caror perfecta unitate se-ncheaga imprejurul tipului cardinal - Stefan cel Mare. In ele sunt adunate si coordonate, gradat si armonic, toate elementele acelei prodigioase figuri istorice si a mandrei sale epoce de eroism; naiva bonomie de razas cuminte si sanatos; blandetea si omenia fata cu cei ce-l asculta si—1 iubesc; dragostea lui de copii si de cei mici, ca a cocosului impintenat pentru puii cari ciugulesc in raza pazei lui; pietatea pentru disparutii tovarasi de atatea stralucite biruind si de rare, dar groaznice infrangeri; indrazneala lui fata cu orice primejdie; increderea in vitejia si piosia lui de ostas; mila lui de dreptate; vointa aceea neincovoiata nici la atingerea fierului aprins care-i arde carnea vie Iubit, venerat, adorat de toata lumea lui, afara de trei palide umbre, care se vor risipi la ultima lui stralucire
Pe urma El, stapanul tutulor, rob al creatiunii sale: Domnia Moldovei! Ingenunchiand el dinaintea aceluia ce de acuma are sa fie Domn, si, cu buzele care aproape o jumatate de veac au stiut porunci fara umbra de-mpotrivire, sarutand mana tanara care de-acu-ncolo e chemata de soarta sa poarte sabia Moldovei
Dar acel suprem Tatal nostru in limba clasica in care batranul erou l-a-nvatat de mic copil! Si sabia lui, nedespartita-i tovarase, pe care - dupa ce a pus-o sa-si indeplineasca ultima datorie, pedepsind pe cine a-ndraznit a voi si a gandi altfel decat gandeste si vrea Domnul Moldovei - o paraseste meritatei odihne, odihnei ce-l cheama acuma si pe el: „Ti-ai implinit menirea, ca si mine!" Si, inainte de a-si da sufletul, colosul, privind „fara frica moartea, pe care a-nfruntat-o de atatea ori", rosteste, facandu-si cruce, cuvantul cel mai sfant ce l-a avut sapat in fundul sufletului: „Moldova!"
Si Soarele apune.
Sunt in toate patru tablourile, grupurile asa de logic si de simetric asezate, tinandu-se fiecare figura in potrivita perspectiva Si totdeuna in fata, aproape pe acelasi plan, alaturi cu figura mareata a eroului, acea suava aratare a copilei, Oana cea pe drept cuvant iubita de el -tipul bunatatii si cuminteniei, supunerii si devotamentului, adorand pe stralucitul ei binefacator ca pe un sfant ce este - seamana cu un luceafar mic, sclipind si el todeuna imprejurul marelui astru
Si totul apoi invaluit in atmosfera aceea de subtire ceata luminoasa specifica veacurilor eroice Si acele tarine si cetatui moldovenesti, pline aci de melancolica poezie, aci de aspra mandrie.
*
Toate artele sunt surori bune De multe ori una imprumuta alteia gratiile si atributele ei.
Adesea se-ntampla ca un suflet de artist sa n-aiba parte-n lume a imbratisa arta la care era el ursit. O alta, prin imprejurari, ii este accesibila Atunci, de dorul celeia de care n-a avut parte,.o imbratiseaza pe aceasta, cu patima ce simte eJ ca i-ar fi placut aceleia; pe aceasta o mangaie cu caldura cu care ar fi iubit-o pe cealalta. Si-n cele mai inalte transporturi, el cu gandul tot la aceea si la aceea.
Un ochi deprins cu lucrarile de arta, chiar sa nu-l cunoasca pe Delavrancea, numai citind Apus de soare, fara sa-l vaza reprezentat, trebuie indata sa gandeasca: a castigat desigur cultura romaneasca un eminent literat; dar, tot asa de sigur, a pierdut un mare zugrav Ce superbe frescuri decorative!
Dar un ochi nedeprins cu d-alde astea are sa ceara magistralelor frescuri de stil larg, amanunte picante de miniatura „Pompadour", are sa pretinda totdeuna intr-o tragedie eroica trama ingenioasa - vreun copil de tata furat din leagan si-necat in prolog, regasit la batranete si salvat in epilog: „Multumesc, Dumnezeul meu!" - sau vreo scrisoare scrisa inainte de actul intai, pe care toti, in toate partile, o cauta, iar eroul nu poate expira pana nu-nghite la sfarsitul actului al cincilea scrisoarea pierduta; ori o sa doreasca sfredelirea gratuita a unui suflet care pe fata s-a aratat intreg ca soarele
*
Frescurile dramatice ale lui Delavrancea stau linistite, asteptand sa treaca, vreme dupa vreme, pe dinainte-le niste ochi deprinsi sa le simta, guste si pretuiasca la justa lor — atat de insemnata si originala valoare.
Dar pe cand ele stau asa linistite, eu sunt cam nelinistit De ce?
Fiindca am citit undeva ca apucatura si stilul omului de talent au fost totdeauna numai in partea lor exterioara considerate de multimea secaturilor. Acestei parti externe secaturile fac greseala de le atribuiesc succesul talentului; si acestei greseli datorim potopul productiilor de maniera, navala de marfa ieftina in arte si-n literatura Ce sa le faci secaturilor daca nu-nteleg ca alta e maniera si alta e mana!
Sa vedeti de-acuma cum au sa ne inunde frescurile - ce mazgaleala!
Dupa Apusul de soare, ce bogate recolte au sa ne rasara!
Ei! dar, mai la urma, lasa-le sa rasara! E loc in lumea asta si pentru flori vii si pentru sorcove moarte Ce are a face una cu alta -fabricatiunea cu prasila?
*
P.-S. Dar n-are nici un cusur opera aceasta?
Drept raspuns la aceasta intrebare a cizmarului lui Apelles1, cred de ajuns a cita vorbele unei femei vestite pentru gratiile ei:
- Amicele mele pretind ca am nasul cam carn si buzele prea groase Atat mai bine! Asta-nsemneaza ca nu-mi pot gasi alte cusururi.

*
Ilustrul cizmar al lui Apelles vorbeste totdeuna cu multa gravitate despre respectarea adevarului istoric in arta. Eu nu am competenta a ma amesteca in dezbatere asupra unei asa de serioase chestiuni; am insa onoarea a-l ruga sa citeasca, daca meseria de critic ii lasa vreme, urmatoarele cateva randuri:
„Niciodata un poet n-a gasit in istorie caracterele pe care el le-a reprezentat, si daca le-ar fi vazut, greu i-ar fi venit sa le-ntrebuinteze intr-un mod fericit. Poetul trebuie sa stie ce efecte vrea sa produca, si acelor efecte sa le stie subordona natura caracterelor sale. Daca as fi voit sa arat pe Egmont conform istoriei, tata a o spuza de copii, usuratatea purtarii sale ar fi parut absurda. imi trebuia deci un alt Egmont, ale carui acte sa fie mai in armonie cu intentiile mele practice: «Si acesta e, cum zice Clara, Egmont al meu».
Atunci la ce-ar mai servi poetii daca ai pretinde numai si numai sa repete povestirile istoricului?"



Comentarii

Nume (obligatoriu):

Email (obligatoriu, nu va fi publicat):

Site URL (optional):


Comentariile tale: (NO HTML)



Pune poezia Apus de soare pe pagina ta
Adauga link pe pagina web a site-ului tau.






Poezii despre:
Primavara Toamna Iarna Iubire Bucurie Viata
Flori Boala Singuratate Frica Scoala vezi mai multe

Politica de confidentialitate





Copyright 2019 © Poeziile sunt proprietatea poetilor. Toate poemele sunt reproduse in scop educational pentru informarea utilizatorului.Contact (Poeziile.com - Portal de poezie romaneasca )
Mari poeti romani