Speranta
Cum mangaie dulce, alina usor
Speranta pe toti muritorii!
Tristete, durere si lacrimi, amor
Azilul isi afla in sanu-i de dor
Si pier, cum de boare pier norii.
Precum calatorul, prin munti ratacind,
Prin umbra padurii cei dese,
La slaba lumina ce-o vede lucind
Alearga purtat ca de vant
Din noaptea padurii de iese:
Asa si speranta — c-un licur usor,
Cu slaba-i lumina palinda —
Anima-nc-o data tremandul picior,
De uita de sarcini, de uita de nori,
Si unde o vede s-avanta.
La cel ce in carcere plange amar
Si blestema cerul si soartea,
La neagra-i durere ii pune hotar,
Facand sa-i apara in negru talar
A lumii paranimfa — moartea.
Si maicii ce strange pruncutu-i la san,
Privirea de lacrime plina,
Vazand cum geniile mortii se-nclin
Pe fruntea-i copila cu spasmuri si chin,
Speranta durerea i-alina.
Caci vede surasu-i de gratie plin
Si uita pericolul mare,
L-apleaca mai dulce la sanu-i de crin
Si fata-i umbreste cu par ebenin,
La pieptu-i il strange mai tare.
Asa marinarii, pe mare umbland,
Izbiti de talazuri, furtune,
Izbiti de orcanul ghetos si urland,
Speranta ii face de uita de vant,
Si spera la timpuri mai bune.
Asa virtuosii murind nu desper,
Speranta-a lor frunte-nsenina,
Speranta cea dulce de plata in cer,
Si face de uita de-a mortii dureri,
Pleoapele-n pace le-nchina.
Cum mangaie dulce, alina usor
Speranta pe toti muritorii!
Tristete, durere si lacrimi, amor
Azilul isi afla in sanu-i de dor
Si pier, cum de boare pier norii.
Autor: Mihai Eminescu
Poezia Speranta de Mihai Eminescu
|
