INTUNERIC SI LUMINA
de Ioan Alexandru Bratescu-Voinesti
Predoslovie
De unde mi-au venit valurile de amaraciune, care incet, pe nesim-
tite, imi umplusera sufletul de intuneric? Pana adineauri mi-era bine,
glumisem — si acum, in trasura care ma ducea la gara, ma simteam
napadit de o sila nemarginita: sila de altii, sila de mine, sila de tot...
Desigur, vremea mi-o strecurase in suflet picatura cu picatura: frigul
si umezeala acestei seri cenusii de iarna, lipsita pana si de inseninarea
zapezii — vrajmasia cainoasa a vantului, care framanta, chinuia
crengile pomilor.
Gara, cu treptele murdare si alunecoase, cu inghesuiala unor
oameni grabiti si brutali venea numai bine sa umple paharul...
Era inca devreme pentru trenul meu. Deocamdata, pe linia intai,
langa peron, astepta un expres gata de plecare. Privelistea luminii vii
din vagonul-restaurant, a luminii discrete din vagonul de dormit,
rasuflarea rara si grava a locomotivei stralucitoare imi adaugau adanca
parere de rau ca nu-mi era ingaduit si mie sa plec asa, departe, undeva
cu cer senin, cu lucruri frumoase de vazut...
Un domn elegant, care venea sa se urce in expres, dand cu ochii
de mine, se opri o clipa si, intinzandu-mi mana:
— Ce mai faci, mai?
— Bine.
— Nu te-am mai vazut de mult... Ai imbatranit...
Era in privirea lui, in accentul vocii lui, in toata infatisarea lui un
fel de marinimoasa compatimire. Un general, care-si intalneste o fosta
ordonanta, cam asa i-ar vorbi.
Apoi, fara sa-l intreb, cu tonul cu care spui lucruri fara nici o
insemnatate:
— Ma duc prin Italia: Roma, Florenta, Neapole... De-acolo la
Monte-Carlo si pe urma la Paris.
— Calatorie buna si petrecere buna.
— Multumesc.
Dupa un pas spre tren, se intoarse in loc.
— A propos! Mai deunazi se vorbea intr-un loc de unul care a scris
niste poezii, nuvele, nu-mi aduc bine aminte... Tu esti?
— Poate.
— Ei bravo! Imi pare bine. Te lauda. Parole d’honneur...
Peste cateva clipe expresul pieri in intunericul noptii, ducand cu
dansul o parte din mine...
Singur, in compartimentul friguros, cu lampa afumata, imi doream
un somn adane si vindecator, cand usa se deschise cu zgomot, pana
la clanta, ca sa poata intra concetateanul meu Gheorghiu.
Numai de pe infatisarea lui — de pe umbletul indraznet, cu pieptul
scos inainte, cu capul in sus — de pe privirea cand hotarata, cand
sireata — cineva, fara sa-l cunoasca, banuieste ca e un invingator. Si
banuiala e intemeiata. Invingator e — caci, prin toate mijloacele care
i-au stat la indemana, si-a facut o situatie ades criticata, dar mai ades
pizmuita.
Dupa ce, infruntand frigul din vagon, isi scoase paltonul de pe
dansul, imi zise, zambind cu dispretuitoare compatimire:
— Ma uitam la tine adineauri... Hm! de, baiete, cine e de vina ca
nu poti pleca si tu ca altii?
— Dar cine ti-a spus dumitale ca as vrea sa plec si cu?
— Cine!? Tu insuti, cu ochii care ti se scurgeau dupa expres; cu
oftatul adanc cand a pornit-o. Doar ca nu strigai: “Luati-ma si pe mine!”
Era asa de adevarat, incat simteam ca ma rosesc.
— E, draga! Daca ma ascultai pe mine, azi erai departe si nu duceai
jindul dupa fericiri atat de ieftine... Dar ti-a placut sa visezi, sa nu te
trezesti niciodata... Si, in vremea cand toti cu care ai plecat intr-un
pas ti-au luat-o inainte, tu stai de fleacuri de nuvele, ca un baietan de
optsprezece ani... Au si astea haz pana la o varsta. Fiecare trece in viata
lui printr-o epoca de astea. Poate ca si eu am rimat in viata mea o
strofa... Dar m-am trezit. Am inteles rostul lumii, am inteles ca omul
o data traieste si ca, prin urmare, trebuie sa stoarca toata fericirea pe
care poate sa i-o dea viata, — si m-am vindecat de meteahna poeziei
si m-am inhamat la munca serioasa... O fi avand si scrisul rostul lui,
in alte tari cu cititori nenumarati, unde un scriitor poate sa traiasca
numai din munca lui de scriitor; dar intr-o tara pacatoasa, cu douazeci
la suta stiutori de carte, dintre care nici a zecea parte nu citesc!... Dar
ti-am mai vorbit eu de-astea, si degeaba...
Prietenul tacu, ridica din umeri si se lungi pe canapea cu mainile
sub capatai. Dupa o pauza adauga cu ochii inchisi:
— Si apoi acum e si prea tarziu...
Si iar dupa o pauza mai lunga, cascand:
— ... ’ai... ’ine luai in arenda o mosie de-Academiei...
Nu raspunsei nici un cuvant... De mai multe ori imi spusese priete-
nui ca el are somnul la porunca, dar nu-l crezusem... Acum insa
rasuflarea lui egala si suieratoare imi dovedea ca adormise frumos,
lasandu-ma prada gandurilor pe care le sadisera vorbele lui in sufletu-
mi pregatit parca inadins pentru asemenea rasaduri... Si ma gandeam:
“Nu cumva a avut si are dreptate? Asa e. Toata viata e un razboi. Toate
vietuitoarele se lupta aprig, se lupta fara preget, ca sa-si castige un
loc mai prielnic la masa vietii ...Si e o singura lume si o singura viata,
din care va sa scoti cu strasnicie toata fericirea cu putinta. Asa se
merge, poate, in pas cu rostul lumii. Si orice inclinare care stirbeste
vitejia in lupta vietii e o slabiciune care te face sa ramai in urma, invins
si strivit... Si nu cumva stiinta si arta sunt desertaciuni ca toate
desertaciunile?...”
Mi se parea ca vantul, care acum suiera in ferestre, patrundea pana
in inima mea urland a pustiu...
Cu o astfel de stare sufleteasca m-am coborat sa-mi cumpar tigari,
intr-o statie de incrucisare, in care trenul se oprea cateva minute.
Restaurantul era gol. Numai colo, la masa de langa soba, un capitan
de infanterie, batran, cu tamplele albe, sta cu capul rezemat in palma,
dus pe ganduri. Desfacand incet pachetul de tigari, ma uitam la el si
ma gandeam: “De ce o fi ramas capitan pana la o varsta asa de
inaintata? Vitios? marginit? ori imprejurari nenorocite? ori un in-
vins?...”
Baiatul care-mi adusese tigarile ma intreaba, pomenindu-mi nu-
mele, daca mai doresc ceva.
La auzul numelui meu, capitanul se uita lung la mine, se codi cateva
clipe, apoi, ridicandu-se, inainta spre mine cu chipiul in mana si ma
intreba cu blandete:
— Dumneavoastra sunteti scriitorul?
— Da.
— A! dati-mi voie sa va multumesc pentru ceasurile de fericire pe
care ni le-ati procurat si mie, si familiei mele, in vacanta trecuta... Am
o fata care citeste foarte bine... Seara, dupa-masa, ne citea din cartea
Dumneavoastra... Ne-ati produs o multumire... Ce bine o sa le para
cand le-oi spune ca V-am cunoscut!
— Domnule capitan, sunt foarte magulit de omagiul...
Atat am apucat sa ingan capitanului, pe care nu stiu cum il cheama,
pe care nu l-am mai vazut niciodata, dar pe care niciodata nu-l voi
uita...
Acum, intors in vagon, privind somnul linistit al prietenului, ma
gandeam la glasul bland al capitanului si la vorbele lui, si-mi ziceam:
“Va sa zica am dus un strop de fericire in casa lor... Cateva clipe i-am
facut sa uite propriile lor nefericiri si sa se induioseze de ale altora...
Are o fata care citeste bine... Seara, dupa-masa... desigur in sufragerie,
dupa ce s-au adunat tacamurile si firmiturile... Un cerc mare de lumina
jos, care imbratiseaza intreaga familie, si un cerc mai mic sus pe
tavan... Desigur praslea cere ceva mamichii, si capi tanul il dojeneste
cu degetul aratator ridicat in sus: “Puiule, sst! ti-am spus: cand citeste
Lenuta, sa stai cuminte”. Un strop de fericire am dus eu in casa lor!...”
Nu stiu cum s-a urmat inlantuirea gandurilor mele, dar stiu ca peste
catava vreme imi venea sa-mi scutur prietenul, sa-l trezesc si sa-i strig:
“Nu, omul nu e numai o fiinta care se naste, mananca, doarme, se
inmulteste si moare, ca toate celelalte vietuitoare; omul nu e numai o
fiinta care, cu siretenie ori cu brutalitate, calcand si strivind pe altii,
cauta sa-si cucereasca un loc la ospatul vietii... Omul e o fiinta care e
uneori mai putin inarmata pentru izbanda, dar, spre deosebire de toate
celelalte vietuitoare, nazuieste ca in aceasta oglinda a constiintei, cu
care a fost harazit, sa cuprinda o cat mai mare parte a lumii pe care
traieste, — o fiinta care, cu aceasta scanteie de dumnezeire, cauta sa
patrunza bezna de indoieli si de taine care-l impresoara... Nu, stiinta
nu e o zadarnicie ca toate zadarniciile... Stiinta e scopul pe care-l
urmareste firea intreaga de la inceputul inceputului, de vreme ce, in
lungul lant al vietuitoarelor pana la om, deosebirea de capetenie de
la una la alta a fost un spor de pricepere... Si intre oameni, cine face
fala si mandria si podoaba omenirii nu sunt cei ce s-au infruptat cu
belsug din bunurile lumesti, ci acei care au putut cuprinde in mintea
lor o mai mare parte a lumii in care au trait, — acei care uneori cu
pretul vietii lor au cautat sa dezveleasca tainele lumii... Si nu, arta nu
e o zadarnicie ca toate zadarniciile. Artistul ajuta infaptuirea sporului
de pricepere. Admiratia, ori induiosarea pentru suferintele altora aduc
omului lepadarea de sine, dezrobirea mintii de cele prea pamantesi...”
Ridicandu-ma in picioare, am dat cu ochii de harta tarii, tintuita
in peretele vagonului, si mi-am adus aminte de cuvintele prietenului,
care si acum dormea linistit: “tara ticaloasa“...
“Nu, am inganat incet. Nu “tara ticaloasa“. Tara mica, tara
noua,
tara de prefaceri... Cererile de dreptate, care-i rasuna de la un capat
la altul, dovedesc ca se trezeste... Si cel mai puternic, cel mai sfant
temei al acestor cereri nu e numai alinarea durerii pe care o aduce
capatarea unui codru mai mare de paine, ci e nadejdea ca la adapostul
dreptatii vor putea cat mai multi sa se ridice spre lumina si spre adevar,
si ca din randurile lor vor rasari candva minti luminoase, care sa fie
mandria neamului nostru, implinirea chemarii lui pe lume...”
Harta asta era portretul tarii mele, “draga mea”.
Imi venea sa-l mangai...
Si atunci, spre a multumi lui Dumnezeu de inseninarea sufleteasca
pe care mi-o adusese, sub infatisarea unui capitan cu tample albe,
lasandu-ma prada unor vechi metehne, m-am trezit punand cuvinte
pe ritmul rotilor trenului... raza de lumina... care insenina... suflet
mohorat...
Lacrimile mele
Prefa-le-n margele,
Sa fac dragei mele
Podoaba la gat.
Autor: Povesti
Poezia INTUNERIC SI LUMINA de Povesti
|
