Poeziile.com - Home

  Parola? Creare album poezii
Poetii clasici ai literaturii romane Poezii frumoase pe teme Poeti membri ai clubului poetilor tineri Poeziile mele
 
 
Poetul zilei
Lucian Vasiliu
(1954 - ?)

15 Poezii

Poezia de azi

Voua
de George Meniuc


Citeste Poezie completa
 

 

 

Ghicitori
Povesti
Top 40 poeti
Top autori

 

   
Cautare avansata




NICULAITA MINCIUNA

Vezi toate poeziile din albumul Povesti
de Ioan Alexandru Bratescu-Voinesti
Doamnei Eliza I Bratianu
Niculaita Gropescu, feciorul lui neica Andrei Gropescu, din catunul
Manga, comuna Magureni, e un baiat cu judecata, blajin la vorba,
masurat la miscari, si nu stiu cum sa zic: dar sfios ori prin urmare sfios.
In toate clasele primare, urmate la scoala din Magureni, a luat tot
premiul intai, spre bucuria si magulirea parintilor. Ca, de! nu e lucru
putin, in ziua de Sampietru, in scoala impodobita cu flori, s-auzi ca
striga de colo: “Premiul intai cu cununa — Gropescu Niculae”, sa vezi
pe domnul invatator ca-i pune peste perisorul lui negru cununa de
merisor, pe domnul primar ca-i da un teanc de carti mangaindu-l; si
apoi sa pleci pe linia satului, tu, mama de o parte, tatal de alta, si intre
voi feciorul vostru, in vazul consatenilor, care zic cu dragoste: “Sa va
traiasca! si la mai mare!”
La sfarsitul scolii, domnul invatator Irimescu a zis ca e pacat ca asa
baiat cu tragere de inima la invatatura sa nu mearga mai departe; iar
neica Andrei Gropescu, de la Sampietru pana la septembrie, s-a gandit
si s-a razgandit in toate felurile — a luat sfat si de la unul, si de la altul.
Invatatorul i-a spus precum vazurati; si tot asa isi zicea si el in
ceasurile de truda si de obida, cand vedea ca munca lui si a Stanei,
nevesti-sii, n-avea nici un spor pentru casa lui impovarata de patru
copii: Niculaita de unsprezece ani, doua fete gemene de trei si alt baiat
in bratele Stanei.
Arendasul, conu Epaminonda, i-a spus ca invatatura multa mai rau
utraveste sufletul omului, ca tere cheltuiala mare si dezgusta pe om
de munca pamantului, i-a dat si pilda pe Ghitica al popii, care a urmat
la liceu sase clase si a iesit un apelpisit si un derbedeu, de a speriat
comuna: si tot asa isi zicea si neica Andrei, cand se gandea la lipsa lui
de mijloace si la ajutorul ce puteau sa-i dea de aci incolo bratele lui
Niculaita. Ca si daca nu era prea voinic, dar era tare dibaci la mana si
mostenise de la bunicu-su, mos Sandu Gropescu, aplecare la dulgherie.
Dupa moartea batranului, sculele fusesera urcate in podul casei,
dar “iscoada de Niculaita“, care la moartea batranului era un nodulet
abia de patru ani, dase intr-o zi peste ele; si cu toate dojenile mama-
si: “Da-te jos d-acolo, proclete, ca da tat-tu peste tine si-ti moaie
oasele”, copilul — care acum isi aducea aminte ca prin vis de unchiasul
care lucrase stalpii portii — cand si cand da fuga in pod la sculele
bunicului. Si incet-incet, din gluma, din joaca, azi a facut un scaunel,
maine o morisca de speriat ciorile, care prapadeau ciresul din coasta
— pana cand intr-o zi, cand s-a intamplat de-a pierdut tat-su codarla
de la caruta: “Taica, iti fac eu una la fel.” Si s-a pus Niculaita pe lucru
si, din lemne vechi de prin curte, a facut intai cotocii, pe urma
spetezele, si, dupa ce le-a incheiat frumos, a iesit o codarla, de s-au
crucit si tat-su, si mama-sa, si vecinii
Da, lipsa de mijloace, indemanarea baiatului la dulgherie si teama
parintelui de pierderea acestui ajutor de mare pret au dat greutate
sfaturilor lui conu Epaminonda; si a ramas Niculaita acasa, la munca
pamantului.
De parut rau, lui nu i-a parut, ca-i placea si munca la camp si mai
ales dulgheria La camp, cand pazea boii cu alti baieti de seama lui,
se juca si el cu ei; dar mai drag ii era sa se razleteasca deoparte, si sa
se uite cu bagare de seama la ierburi si la lighioni. El era cel care-i
invata sa scoata din gauri paianjeni si greieri cu un glontisor de ceara
legat cu ata.
Baietii ceilalti stateau ce stateau langa dansul, apoi porneau la alte
jocuri; iar el ramanea singur sa supravegheze cum se luptau furnicile
sa duca poveri de patru-cinci ori mai mari decat ele ori se tara binisor
pe branci, sa vaza ce face lacusta de taraie asa de tare.
Si au trecut asa an peste an, in totul sase, si a ajuns acum flacau
de saptesprezece ani, frumos si asezat, dar sfios
La dulgherie acum se pricepe bine. Stalpii care stau gramada sub
sopron, pentru ulucele din fata, pe care, daca i-o invrednici Dumnezeu,
le ridica la anul — el i-a facut; cosoroaba de la prispa, care putrezise
la un cap, el a inlocuit-o; furca maica-si el a increstat-o; si sa va arate
Salomia, fata lui Parvu Miu, vecinul, donicioara noua, cumparata de
el din oborul de la Sfantul Ilie si tot de el inflorata cu fierul ars
Minune, nu altceva!
Ar fi, dupa cum vedeti, o pilda de baiat fericit, daca pana in timpul
de fata ar fi gasit omul mestesugul sa stapaneasca toata fericirea ce i
se cuvine — si daca n-ar avea si Niculaita partea lui de amaraciune,
izvorata din netrebnicia intocmirii de azi a lucrurilor
Dar amaraciunea lui Niculaita a izvorat si din firea lui iscoditoare,
deosebita de firea celorlalti Inca de pe cand era copil i-a jucat
renghiuri De cate ori nu l-a urecheat tat-su pentru ca-si pierduse o
jumatate de zi, uitandu-se cum mancau ori cum isi faceau gogosile
viermii de matase pe care-i crestea maica-sa? De mai multe ori a
mancat bataie, pentru ca — in vremea cand el urmarea cate o ganganie
— boii pe care era trimis sa-i pazeasca intrau din miriste ori din islaz
in vreo holda. De cateva ori a fost trezit de arsura unei nuiele, insotita
de o injuratura: “Ma, esti cu dusii de pe lume? Nu vezi ca ti-au intrat
boii in porumbul meu?” Dar nici dojana aspra a parintilor, nici bataia
pentru plati de ispasa nu l-au putut vindeca
Astea insa le-a rabdat Niculaita fara mare suparare. Ceea ce era
mai greu de rabdat era batjocura. Ca incet si treptat a ajuns de
batjocura.
De doua ori i se intamplase sa vaza pe camp cum un barzaune
negru-galben se luptase cu un paianjen mai mare decat dansul, cum
il biruise si cum il luase intre labe si zburase cu el. Vederea acestei lupte,
care i se paruse cumplit de crancena, atat il miscase, incat a povestit-o
si altora. “O fi” raspunsesera unii. Tat-su raspunsese cu dojana: “Dupa
dracii de astea casti gura de platesc eu gloaba, tutuitule!” Iar cei mai
tineri: “Musca sa prinza paianjeni! Ma, da’ grozav stii sa le mai
croiesti!”
Alta data a sarit ca muscat de sarpe si a inceput sa strige la alti
baieti, care erau mai departe. Cand au venit baietii si l-au intrebat de
ce i-a strigat, le-a povestit inspaimantat ca a vazut o lacusta, de-ale
de le zice “calugarita“, cum odata s-a zbarlit, a bazait, a prins intre
gheare o lacusta mai mare ca ea si a inceput s-o manance.
— Unde, ma?
— Uite colea.
— Unde, ma?
— Colo, langa maracinele ala mai la stanga
S-au plecat baietii cu totii, s-a plecat si el, s-au uitat, dar n-a gasit
“calugarita”. Iar unul din ei:
— Hai, ma, incolo, sa ne ispraveasca Marin istoria cu Frusina. Nu-l
stiti pe Niculaita? Ma, sa te duci la popa Alecu, sa-ti citeasca o molitva.
— Sa n-am parte de
— Nu te mai jura, ma, degeaba.
Intr-o zi, cum sta pe un scaunel, crestand un bat cu briceagul,
vazuse in stratul de marar de langa dansul pisica lor, pe branci, la
panda dupa un stol de vrabii, care, la patru-cinci pasi de ea, ciuguleau
pe jos, ciripind, niste malai risipit. Uitandu-se cu luare-aminte la pisica,
o vazuse cascand putin gura si o auzise lamurit facand din gatlej ca
vrabiile. Parca ar fi vrut sa le ademeneasca, sa vie inspre locul unde
era ea pitita. Si in adevar vrabiile se dusesera dupa malai inspre dansa.
O vazuse cum isi incorda picioarele, si cand a judecat ca sunt destul
de aproape, harsti! odata s-a repezit si a prins una in gheare.
Seara a povestit la poarta cele vazute si auzite. Era de fata si Parvu
Miu si fii-sa Salomia si lea Manda, mama Salomiei, si mos Grigore,
alt vecin.
— Cum le vezi si le auzi numai tu pe toate, ma Niculaita? a intrebat
mos Grigore zambind. Iaca, eu sunt om de merg pe saptezeci si patru
de ani, dar pisica sa faca din gat ca vrabia n-am auzit.
— Mos Grigore, nu stiu alte pisici; dar a noastra face. Am auzit-o,
uite, cum ma auzi dumneata.
— Ma, o sa-ti scorneasca lumea o porecla. O sa te pomenesti odata
cu unul: “Niculaita Minciuna“, si asa o sa ramai.
Salomia a inceput sa raza cu hohote, zicand de cateva ori, parca
inadins, ca nu cumva sa uite: “Niculaita Minciuna“
Si n-a mai trebuit sa se gaseasca altul sa-i scorneasca porecla
prorocita de mos Grigore cu o povata parinteasca “Niculaita Minciu-
na” o sa fie de acum incolo pentru tot satul Si, negresit, il doare cand
i-o spun baietii; iar cand Ghitica al popii l-o lua in zeflemea, intreban-
du-l: “Ce-ai mai vazut, ma Niculaita!” si i-o spune, in hohotele de ras
ale celorlalti, c-a vazut si el greiere prinzand o cioara si mancand-o
— Niculaita o sa se rusineze si o sa inceapa sa se indoiasca el insusi
daca a vazut si a auzit cu adevarat ce stie, de vreme ce acest om
destept, care facuse sase clase de liceu, nu-l credea.
Si azi asa, maine asa, dojana parintilor pentru vremea pierduta
degeaba “dupa prostii si dupa gargauni”, neincrederea unora, batjo-
cura altora au inchis inima baiatului si l-au facut tacut si sfios Un
singur om era de se-ntelegea cu el: bietul Isaia ciobanul — si a murit
si ala
Dar durerea cea mai mare a lui Niculaita venea tot din zambetul
de neincredere al frumosilor ochi ai Salomiei Ca pe baieti putea sa-i
ocoleasca. La han, despre partea baietilor, putea sa se uite fara sa intre
in hora; si in munca cu sapa ori cu tesla gasea, impotriva inveninarii
pe care i-o aduceau zeflemilele lor, doftorie — de parca i-o lua cu
mana. Dar acelasi leac era fara nici o putere fata de durerea pe care
i-o pricinuia zambetul batjocoritor al fetei — zambet dupa care nu
trebuia sa alerge o data pe saptamana la han, ca-l avea, acolo, peste
gard, la fiecare ceas al zilei; iar duminica, la han, peste acest zambet
se adaugau glumele si limbutia lui Petrica al lui Stan Pasalan, care
urmarea staruitor pe Salomia
La catava vreme de la intamplarea cu mos Grigore, intr-o dupa-
pranz, Niculaita si-a facut drum spre casa invatatorului. L-a gasit in
livada, culegand prune. Intai s-a sfiit sa-i spuie la ce venise si a inceput
sa culeaga si el in rand cu ceilalti. Dar pe urma, fiindu-i teama ca prea
intarzie si folosindu-se de o clipa cand se gasea numai cu invatatorul
mai la o parte, a indraznit sa-l intrebe:
— Domnule, ne te supara, dumneata stii multe
— Ei? a intrebat Irimescu, vazand ca nu mai urmeaza.
— Uite ce e dumneata stii multe, c-ai invatat carte multa Nu e
asa ca pisica face ca vrabiile?
— Cum ca vrabiile?
— Face din gat ca vrabiile
Invatatorul s-a uitat la el cu luare-aminte; iar Niculaita a urmat:
— Si ma gandeam ca poate ai dumneata vreo carte in care scrie ca
pisica face din gat ca vrabiile si-ti lucram si eu la vreo uluca la
ceva
— N-am nici o carte in care sa scrie bazaconii d-astea, ma Niculaita.
I-a parut rau grozav la intoarcere, rau de tot Tii! sa fi avut domnul
invatator o carte asa sa fi adus pe Salomia, sa citeasca ea cu ochii
ei Ca poate ca alta data nu mai radea, cum rasese atunci, la poarta,
cand cu vorba lui mos Grigore, ras frumos, care in pieptul lui se
prefacuse in junghi.
A doua zi, dupa ce a lucrat la niste zabrele, a presarat malai prin
locul unde vazuse el vrabiile si, dupa ce si-a zgornit surorile, a adus
pisica, a luat pe frati-su Ilie langa dansul, ca sa nu se miste — si s-a
asezat la panda crestand un bat. La scurta vreme au venit cateva vrabii,
si a inceput si pisica sa faca din gat ca ele Atunci Niculaita a inceput
sa strige suierat Salomiei, care scutura niste toale pe prispa casei:
— Salomio, Salomio!
Fata a ridicat capul si el, stand nemiscat, a soptit:
— Apropie-te binisor de gard binisor
Dar Salomia s-a apropiat, se vede, prea zgomotos, ca odata au
zburat vrabiile.
— Le speriasi dar, daca nu esti prea zorita, treci pe poarta si vino-
ncoace nitel. Uite pisica colea-n marar Vin’ s-o auzi cum face.
Era curioasa si fata sa auza si a venit. El i-a dat un scaunel si s-a
asezat cu un genunchi in pamant langa dansa, tinand pe frati-su Ilie
alaturi de el. Si au stat asa alaturi au stat au venit doua-trei vrabii;
dar pisica motaia nepasatoare Si cum sedeau asa alaturi nemiscati,
deodata a simtit Niculaita ca din parul auriu al Salomiei si din sanul
ei de fecioara de saisprezece ani se raspandea un miros de busuioc si
de sulfina, mai ademenitor si mai dulce decat toate florile pe care le-
ncresta el, decat toate ganganiile a caror cunoastere il ispitea; si,
imbatat de fericire, a intins mana dreapta si a -o de mijloc
Dar Salomia, care, pe cand se uita la pisica, se gandea la desteptaciunea
si puterea lui Petrica al lui Stan Pasalan, si-a intors capul mirata, a
inceput sa rada si desprinzandu-se:
— Zi, d-aia m-ai chemat, Niculata Minciuna! si a fugit zglobie acasa.
Dupa ziua aceasta i-a lucrat ei donicioara, inflorind-o cu fierul rosu,
care ardea ca zambetul ei necredincios si batjocoritor Salomia i-a
dat si ea niste bete — bete ca toate betele; dar lui Niculaita i s-au parut
ca altele asemenea nu mai sunt pe lume
*
A plecat Niculaita la oras, cu caruta cu lemne. Ca s-a gandit neica
Andrei ca tot ii stau boii degeaba acum la inceputul lui octombrie
Ce bruma porumb a facut l-a carat, prunele asemenea; de arat nu era
chip, pana nu s-o indura Dumnezeu sa dea o bura de ploaie, ca era
pamantul cremene
A cumparat omul de la domnul Frim, din padurea care o taie, trei
stanjeni de lemne: cand si cand sa-ncarce caruta cu cat or putea duce
boii — si ori sa se duca el la targ, ori sa maie pe Niculaita, sa le vanza
cu ceva castig. Au incarcat amandoi de aseara mai bine de un sfert de
stanjen, l-au legat regulat cu lantul sa nu pice si, cand mai erau doua
ceasuri pana la ziua, si-a imbracat Niculaita cojocul; maica-sa i-a strigat
de la vatra: “Incheie-te la piept, ca e frig”; tat-su i-a adus aminte pentru
a patra oara: “Sa nu le dai din unsprezece lei nici o para mai jos — si
fii cu ochii in patru sa nu te-nsele frunul, ca tu esti cam tutuit!”
Era intuneric bezna; dar Niculaita nu stia ce e frica, nici uratul. Pe
tot drumul, treisprezece kilometri, mai mult in caruta, sus pe lemne a
stat, fluierand incet, cu ochii la stelele grozav de stralucitoare in
aceasta noapte limpede de racoarea toamnei. Ii erau dragi lui stelele
toate si-l invatase raposatul Isaia ciobanul cum le cheama mai pe
fiecare. Si cum venea inspre rasarit, a vazut cum s-a ivit si s-a ridicat
din marginea zarii luna noua, apoi luceafarul de ziua; pe urma s-a facut
o geana rosie, s-a deschis fata cerului, s-a tot deschis, stelele s-au topit
una cate una, si luceafarul, si cornul lunii; iar in dreapta locului unde
se ivise geana rosie au inceput sa iasa suliti aurii ca parul Salomiei
Cand a ajuns la oras, soarele era sus. Carciumarul de la bariera
orasului l-a intrebat cat cere pe lemne.
— Unsprezece lei, a raspuns Niculaita.
Iar negustorul caruia nu-i trebuia, ca el avea lemne, dupa ce s-a
uitat bine la marfa, a zis:
— Face, ca sunt lemne bune de tufa curata. Si, dupa ce s-a uitat si
in ochii baiatului, i-a dat o povata: “Ma, baietas, tu sa ceri pe ele
cincisprezece lei, sa ai de unde lasa.
Acum trei zile sa fi venit Niculaita cu lemnele astea la targ, numai-
decat le desfacea — ca nepriceperii lui la negustorie i-ar fi venit intr-
ajutor vantul pizmas, care a batut pana ieri dimineata; dar azi, soarele
cald care l-a facut sa-si scoata cojocul, ii strica vertul marfii Unul ii
da opt lei, altul zece, altul zece si sase bani; dar nu le da si umbla prin
oras pana la ziua-jumatate.
— Dar ce esti tu, turc, sa nu lasi nici un ban din cat ai cerut? ii
racneste un brutar. Trage inauntru-n curte.
— Dar sa stii, unsprezece lei, jupane.
Dupa ce le descarca Niculaita si le aseaza unul cate unul, sfert
regulat, brutarul ii numara in gologani zece lei si jumatate.
— Pai, ne-a fost vorba unsprezece lei, jupane.
— Dar ce esti tu, turc? Daca-ti place; daca nu, incarca-ti-le si pleaca.
Niculaita ii da banii inapoi si, fara suparare, incepe sa incarce
lemnele la loc, frumos, tacticos, cum le incarcase aseara la padure.
Linistea pesemne ca i-a placut brutarului, ca incepe sa rada si,
scotand unsprezece lei deplini, ii da zicand: “Asta sa stii ca e Pacala.”
Niculaita si-a bagat banii ii chimir, isi injuga boii si pleaca Se
gandeste ca mai bine i-ar fi dat banii in fisice. Asa, te pomenesti ca la-
ntors, de neodihna de peste noapte, il pridideste vreun somn in caruta
si i se risipesc gologanii. De aceea, mergand pe ulita, cauta cu ochii
pe jos, doar o gasi vreun petic de hartie, sa faca banii fisice. Nu cauta
de prisos: prin dreptul tribunalului gaseste o jumatate de coala de
hartie. O ridica, o baga in san si, dupa ce iese din oras, se suie in caruta,
taie hartia in doua; o jumatate o taie iar in doua si, scotandu-si banii
din chimir, face doua fisice: unul de cinci lei, altul de sase. Le baga
frumos in chimirul pe care-l inchide cu ingrijire si zice: “Cea! Joian!”
Mai tarziu, cand se innoreaza si incepe sa bata vantul, isi pune
cojocul pe dansul si simte ceva rece in san. E cealalta jumatate de hartie
neintrebuintata, pe care n-a aruncat-o. O scoate si se uita la ea. E scrisa
de mana si, cum stie sa citeasca, citeste: “facand aplicatia articolului
, a caruia cuprindere este urmatoarea: Cel ce, gasind pe drumuri
ori pe ulita lucruri ce nu sunt ale sale, si intrebandu-se despre ele le
va tagadui, se socoteste ca a comis un abuz de incredere si se va
pedepsi cu inchisoarea de la zile pana la luni”
“Adica cum? se gandeste Niculaita, daca oi gasi eu in drum, sa zicem
un galben, sa nu fie al meu care l-am gasit? Dar ce, l-am furat? Nu
l-am gasit? Pa ce sa-l dau altuia?” Si citeste inca o data; si cand ajunge
la “intrebandu-se despre ele”, deodata duce repede mana la chimir.
Fisicile sunt la locul lor; “Dar daca al de l-a pierdut a muncit pe el?
Daca s-a dus la padure, cum s-a dus el cu tat-su, si i-o fi cazut peste
picior un bustean, cum i-a cazut lui tat-su? Dar daca o fi umblat cat a
umblat el prin targ astazi? Si daca a schimbat banii pe un galben ca
sa-l duca de pus in salba unei fete ca Salomia?”
Si aducandu-si aminte de o vorba auzita de mai multe ori de la tat-
su: “de banul nemuncit nici praful nu s-alege”, inainte de a atipi in
caruta isi zice ca el chiar de nu l-ar intreba nimeni, daca i s-ar intampla
sa gaseasca o punga cu bani, ar duce-o la primarie la domnul sef de
jandarmi
Cine i-a auzit gandul de i l-a implinit asa de curand? Ca la patru
zile dupa asta intocmai asa i s-a intamplat. Erau cu totii la porumbiste,
taiau cocenii. La un timp tat-su zice:
— Ma Niculaita, era vorba sa dregi usa de la podul sopronului, si
n-ai dres-o. Pana deseara, in patru ceasuri eu zic sa faci una noua.
— Fac.
— Bratele noastre ne ajung aici sa dam gata si sa incarcam pana
deseara.
— Asa e.
Si Niculaita pleaca; si, ca sa ajunga mai degraba acasa, o taie prin
prunii boieresti, sare parleazul din dreptul crucii Caminarului, o cruce
inalta de piatra in marginea soselei, o coboara la stanga pe sosea; si
cum umbla pe poteca din marginea drumului, vede jos, dinaintea lui,
un portofel de piele neagra Ii ridica, il deschide si vede, si in
buzunarul din dreapta, si in buzunarul din stanga al portofelului, hartii
de bani, hartii multe, cate n-a vazut neam de neamul lui Se uita de
jur imprejur: nimeni Mult la ganduri nu sta si o porneste; dar, in loc
sa tie drumul spre casa, sare alt parleaz si se indreapta spre resedinta
jandarmeriei. Mergand asa, zambeste gandindu-se: “De! sa nu-l am
acum colea in mana si sa spui la lume c-am gasit un portofel cu bani,
ar zice ca mint.” Oamenii sunt dusi dupa treburi; se intalneste numai
cu copii mici, n-are cu cine vorbi Ajunge la resedinta, deschide usa.
Domnul sef e singur in odaia din dreapta. Tolanit pe pat, citeste o
gazeta Din fund se aude cantand un glas de femeie. E glasul cucoanei
Steluta, ibovnica domnului sef. O fi lucrand ceva si canta: “suspine
crude pieptu-mi zdrobeste”
— Ce e, ma? intreaba domnul sef, ridicand ochii de pe gazeta.
— Uite, domnule sef. Venind p-ici pe sosea — ca m-a manat taica
acasa, sa dreg usa de la gura sopronului, — si asa, am dat prin prunii
boieresti si am sarit parleazul din dreptul crucii Caminarului, si cum
umblam asa, vaz, jos o tomoasca neagra. Zic: “Ce sa fie aia?” Si cand
m-aplec, uite ce gasii: portofelul asta cu bani de hartie multi. Si am
venit de vi l-am adus Dumneavoastra, ca trebuie sa se arate pagu-
basul
Domnul sef se uita de mai multe ori, cand la flacau, cand la banii
din portofel, si dupa o lunga tacere intreaba:
— Mai era cineva cu tine?
— Nimeni.
— Ai spus la altii?
— La nimeni. Am venit p-ici pe poteca de din dos, drep la Dumnea-
voastra.
Domnul sef tace, apoi:
— Ia asculta, ma Niculaita, parca asa te cheama
— Asa.
— Sa nu mai spui la nimeni pana nu s-o ivi pagubasul, ca te aude
spunand cum e portofelul si se scoala vreunul si zice ca el l-a pierdut,
fara sa-l fi pierdut el. Nici ma-tii, nici lu tat-tu sa nu le spui pana nu se
arata pagubasul, auzi?
— Auz!
— Bine ai facut ca l-ai adus, bravo! Esti baiat cinstit. Si sa stii c-o
sa spui eu pagubasului sa te cinsteasca frumos.
Niculaita o porneste spre usa; dar cand e in prag, domnul sef,
gandindu-se la procesul-verbal ce va trebui sa dreseze, il mai intreaba:
— Cum te cheama pe tine?
— Gropescu Niculae.
— Carte stii?
— Stiu
Ramas singur, domnul sef scoate hartiile din portofel, le numara
de trei ori: sunt cinci mii patru sute de lei in hartii de cate o suta, incolo
nimic. Isi scoate tabachera, isi face o tigara, o fumeaza dus pe ganduri,
se inchina a mirare si, inainte de a incepe sa scrie, se lasa cu scaunul
pe spate si striga:
— Steluto! Dar Steluta canta si n-aude.
Domnul sef se scoala si striga din pragul odaii mai tare:
— Steluto!
— Ei? face Steluta, ridicand ochii de pe bluza la care lucra.
— Ia vin’ nitel
Dupa ce domnul sef i-a povestit istoria toata, dupa ce i-a aratat
banii, au ramas amandoi amutiti Gandindu-se la bluzele de matase,
la jachetele, la palariile pe care si le-ar fi putut cumpara dumneaei pe
atatia bani, cucoana Steluta a zis intr-un rand:
— Cum nu-i gasii eu, Doamne!?
Si iar a tacut si i s-a dus gandul la ifosele primaresei si ale Irimeas-
cai, care se uita la ea de sus Intr-un tarziu a intrebat:
— Ala de-i zice “Niculaita Minciuna“? Si iar dupa o tacere: Si zici
ca nu l-a vazut nimeni?
Dar domnul sef s-a uitat in ochii ei si n-a raspuns nimic
*
In vrmea asta Niculaita se si apucase de lucru si, scotand cu clestele
cuiele usii celei vechi, se gandea ca maica-sii si lui tata-sau tot trebuie
sa le spuie, n-are incotro.
— Ce lucrezi acolo, ma Niculaita?
Baiatul ridica ochii, in care a inflorit un zambet de fericire de la
intaiul sunet al glasului care-l intreaba, si vede pe Salomia. E urcata
pe un bustean, cu bratele pe gard. Vantul ii flutura-n parul auriu si
ochii ei verzi, ca apa adanca si limpede de la umbra, zambesc a
batjocura
— Dreg usa de la podul sopronului, raspunde Niculaita, si se
gandeste: “Nu, ei nu-i spui, ca nu ma crede si o sa spuie la altii razand
de mine. Mai bine sa afle singura de la altii, cand s-o ivi pagubasul”
S-a ivit pagubasul. E colo, pe linia satului, in mijlocul multimii de
femei si de copii adunati in jurul lui. Calaretul care a trecut adineauri
in buiestru, ala e pagubasul.
Salomia, care, de pe busteanul pe care era urcata, vede copii
alergand intr-acolo, se coboara si da fuga la poarta zicand:
— Nu-s’ ce s-a intamplat pe linie, ca vad ca dau copiii fuga-n sus.
Niculaita isi lasa lucrul si iese si el la poarta. O femeie care vine
dintr-acolo il dumereste:
— E un negustor care cica a pierdut o punga cu bani si intreaba
daca n-a gasit-o cineva.
Niculaita se duce grabit intr-acolo, isi face loc printre copii si, ajuns
langa negustor, il atinge de brat si-l intreaba:
— Cum era punga dumitale?
— Un portofel de piele neagra, zgariat intr-un colt, portofel de-
alea care se indoieste asa, cu doua buzunare
Niculaita zice cu simplitate:
— L-am gasit eu adineauri langa crucea Caminarului si l-am dus
la domnul sef de jandarmi.
Negustorul pare nebun de bucurie, nu stie ce sa mai zica. Si pe cand
femeile se crucesc de mirare, pleaca cu flacaul spre resedinta jandar-
meriei, cu droaia de copii dupa dansii.
*
Miscare neobisnuita in Magureni. Lume adunata la primarie Se
asteapta sosirea domnului procuror, care vine sa ancheteze cazul la
fata locului; si sosirea autoritatii se asteapta cu nerabdare, ca sa se
faca odata lumina in aceasta afacere incurcata, care tine lumea in
nedumerire Ciudata imprejurare! Alaltaieri, marti, pe la toaca, s-a
ivit in comuna domnul Nita Andreescu, de tine in taiere padurea
Colfescului, intreband din om in om daca nu cumva i-a gasit vreunul
un portofel cu de lei, pe care l-ar fi pierdut dimineata, cand trecea
spre vale. Si pe cand intreba niste femei din catunul Manga, s-a
pomenit cu Niculaita, feciorul Gropescului, ala de-i zice “Niculaita
Minciuna“, ca l-ar fi dat in mana sefului; iar seful cica habar n-are.
Pagubasul, nestiind ce s-aleaga din aratarile baiatului si din tagada
sefului, s-a plans procurorului, care trebuie sa pice
Si iata-l soseste, numai cu grefierul. Capitanul de jandarmi care
trebuia sa-l insoteasca, lipsea, dus la Bucuresti. Trage la primarie
unde-l asteapta pagubasul; se supara ca nu sunt veniti nici seful de
jandarmi, nici baiatul care zice ca a gasit banii, da porunca sa trimita
numaidecat dupa ei; iar pana la sosirea lor cere lamuriri de la primar,
de la notar, de la perceptor.
De, domnule procuror, vorbeste primarul, stiu eu ce sa zic! Asta
vorbeam si noi intre noi alaltaieri Sa minta seful? de! Suma
mare cinci mii patru sute de lei Banul e ochiul dracului Te
pomenesti Dar iar ma gandesc: sa bagi pe om in puscarie asa, pe
vorba unui zanatic.
— Cum zanatic? intreaba procurorul.
Raspunde notarul:
— Pai sa vedeti, domnule procuror, baiatul asta e cam asa cum
sa zic
— Cum il cheama?
— Niculaita Gropescu, dar lumea ii zice “Niculaita Minciuna“.
— De ce?
— I-a scornit asa o porecla.
Procurorul, din ce in ce mai intrigat si nerabdator, intreaba:
— Pe cine ati trimis dupa ei?
— Am trimis un vatasel; dar iata, vine seful. Daca binevoiti sa-l
ascultati.
Domnul procuror binevoieste.
Usa se deschide si domnul sef intra, scoate capela, o tine cu mana
stanga, lipita de sabie; si, alaturand calcaile zornaitoare, zice uitandu-
se drept in ochii procurorului:
— Traiti!
Autoritatea superioara il examineaza de sus pana jos. Constata ca
e acelasi barbat voinic, oaches, de toata frumusetea in uniforma cu
intreite galoane. Il cunoaste de mult si-l intreaba:
— Ce e, Albescule, cu chestia banilor?
Domnul sef zambeste, dar cu masura (a! cucoana Steluto, mestera
profesoara esti!) si raspunde:
— De! domnule procuror, daca credeti Dumneavoastra ca sunt eu
in stare de asa ceva — si ca trebuie
Dar domnul procuror a venit sa ancheteze; si dumnealui, cand vine
sa ancheteze, nu-i place vorba multa. Dumnealui, cand cel caruia ii
pune vreo intrebare nu-i raspunde scurt si se lungeste la vorba, i-o taie.
Din experienta dumnealui de doi ani a constatat ca asta e cea mai buna
sistema “Altfel nu mai ispravesti niciodata.” De aceea taie vorba
sefului si chiar il instiinteaza:
— Mie, te rog sa-mi raspunzi scurt. Unde erai cand a sosit paguba-
sul la resedinta jandarmeriei?
— Eram acolo.
— Sa vie Andreescu.
Pagubasul Andreescu vine de afara. Procurorul il intreaba:
— Unde ai gasit pe domnul sef cand te-ai dus la jandarmerie?
— Sa vedeti, domnule procuror dupa ce m-a intrebat baiatul cum
era portofelul meu si i-am spus ca era negru, cu o zgarietura la un colt
— A! pardon, pardon! Mie ieri la parchet mi-ai spus ca baiatul ti-a
spus dumitale intai cum era portofelul. Acum zici ca dumneata i-ai spus
lui Uite ici in procesul-verbal
— Sa vedeti, domnule procuror
— Ce sa vaz? Mie, te rog sa-mi raspunzi scurt: el ti-a spus dumitale
intai cum era portofelul ori dumneata lui?
— Eu lui.
Notarul instiinteaza pe domnul procuror c-a sosit baiatul; si domnul
procuror, care e foarte curios sa-l vada, spune pagubasului si jandar-
mului sa astepte afara, si da porunca sa i se aduca baiatul Baiatul
intra. E tras la fata, cu o frunte larga, sub care sclipesc doi ochi negri,
in care tremura parca o licarire de friguri Altfel foarte curatel
Vataselul isi explica intarzierea:
— Nu vroia sa vie, sa traiti, domnule procuror. Abia l-am adus.
— De ce nu vroiai sa vii, ma baiete?
Niculaita ridica din umeri A! de marti dupa-pranz s-au petrecut
multe, pe care nu le-ar putea povesti cu sir Niculaita. Mai ales cele
petrecute pe dinauntrul lui. Toate tremura, sclipesc si se sting nestator-
nic ca fulgerele.
A ajuns la jandarmerie cu pagubasul si cu alti oameni dupa ei,
intre care parca si primarul Si a zis zambind: “S-a gasit pagubasul,
domnule sef” Si seful a zis mirat: “Care pagubas?” Si el s-a uitat
bine sa vaza daca vorbeste cu seful, si a zis: “Pagubasul cu portofelul
de l-am gasit langa crucea Caminarului de vi l-am adus adineauri”
Si seful a zis: “Ce, ma, visezi?” Si el s-a uitat la lume si s-a pipait si
a zis iar: “Adineauri cand canta cucoana Steluta pe palimar” Si
domnul sef a racnit: “Ce, ma, esti nebun?” Si el atunci a simtit ca
parca i se rupe ceva in cap, inauntru, si a zis, dar n-a zis cu gandul
sa-l supere a zis duios, ca din pragul unei mari primejdii: “Domnule
sef, ori te poarta cum ti-e vorba, ori vorbeste cum ti-e” Si domnul
sef l-a plesnit cu pumnul peste gura de l-a podidit sangele Si pe urma
nu mai stie, pana unde a venit ma-sa si cu mama Paraschiva care-i
descanta si-i da sa bea apa dintr-o oala noua Era pe prispa casei.
Alaturi era parca nea Parvu Miu si cu mos Grigore, vorbeau cu tat-
su Mos Grigore-l intreba: “Dar tie si ma-sii cum de nu v-a spus nimic?
cum n-a dat fuga sa va spuie intai voua?” Nea Parvu a zis: “Cu ei nu
s-a intalnit, n-auzi? dar fii-mii cum de nu i-a spus nimic? c-a vorbit cu
ea dupa aia” Si s-a intors nea Parvu cu fata spre gard si a intrebat:
“Asa e, Salomio?” Si Salomia era urcata pe bustean langa gard, se uita
speriata si a raspuns: “Asa e” Si el s-a sculat si a racnit odata: “Uite
aici, cu mainile amandoua l-am tinut — ca lemnul sa mi se usuce
mainile!” si pe urma iar nu mai stie Parca au venit ieri primarul si
notarul si s-a dus cu ei de le-a aratat unde a gasit portofelul, pe unde
a sarit parleaza, pe unde a stat, pe unde s-a intors
Astea tot le mai zareste Niculaita, ca sunt lucruri traite, vazute si
auzite Dar ce nu mai poate zari e treptata pierdere a simtului
realitatii pe care i-a adus-o indoiala, neincrederea tuturora si
indignarea sefului, care nici n-a mai putut sa se stapaneasca sunt
cateva ceasuri de cand nu mai e asa de sigur c-a gasit in adevar banii
Venind pe drum cu vataselul se silise sa-si oranduiasca gandurile si sa
spuie cum s-a intamplat, de la inceput
— N-auzi, ma baiete, intreaba a doua oara domnul procuror, de
ce nu vroiai sa vii?
— De!
— Cum de! Faci o para contra unui om: viu eu, procurorul, sa
cercetez faptul; trimit dupa tine si nu vrei sa vii? Ce fel de socoteala
e asta?
— De!
— Cum te cheama?
— Gropescu Nicolae.
— Nu-ti zice tie lumea “Niculaita Minciuna“?
La asta nu se mai gandise Niculaita. Asa e!! Lui ii zice “Niculaita
Minciuna“!! Vezi dumneata!?
— N-auzi ce te-ntreb? Iti zice lumea “Niculaita Minciuna“?
— Mi-o fi zicand.
— Cum “mi-o fi zicand”? Iti zice; spune toata lumea. De ce?
— De!
— Iar “de”! In sfarsit Spune cum e cu chestia banilor?
Baiatul se codeste; se sileste sa-si adune mintile risipite Vrea s-o
ia de la inceput, cum si-a facut planul venind cu vataselul Se freaca
cu mana pe frunte, inghite in sec Procurorul asteapta
— Uite, domnule Cand mi-a dat mie brutarul
— Care brutar?
— Brutarul de i-am vandut lemnele in unsprezece lei, azi se-
mplineste o saptamana
— Ce-mi tot indrugi mie de brutar? Ce are a face brutarul?
— Sa va spui
Si Niculaita tace si iar se sileste sa-si adune mintile care se ames-
teca Domnul procuror se uita cu luare-aminte la tremurarea mainilor
baiatului, la privirea lui ratacita; si cum e om bun la inima si milos, si
cum a inceput sa inteleaga, dupa ce se uita in ochii primarului si ai
notarului, zice bland:
— Spune.
— Cand mi-a dat mie banii brutarul de m-a manat taica la targ
cu lemnele si am vazut stelele
Niculaita tace.
— Spune.
— Ca intai a vrut sa-mi dea numai zece lei si jumatate, dar pe
urma Ghitica al popii mi-a scornit mie porecla, ca el nu crede ca ia
barzaunul paianjeni
In capul domnului procuror s-a facut lumina deplina. Nu mai incape
indoiala Se vede cat de colo. Deci ca sa nu piarza vreme multa, il
opreste din povestire si-i zice sa mai astepte afara. Dupa ce baiatul a
iesit, zice celor de fata:
— Bietul baiat.
— Eu ce va spuneam, domnule procuror? zice notarul.
Procurorul sta pe ganduri. Se gandeste matur! Aseara la club,
unde se vorbea de acest caz, Mitica lonescu, avocatul, zisese: “Te
pomenesti ca reclamantul n-a pierdut nici un ban si-si pregateste vreun
faliment” Si cazuri de astea cunoaste destule domnul procuror Nu
mai departe, cazul de deunazi cu Daradan Dar atunci baiatul? Dar
asa e baiatului ii spusese o femeie ca un om a pierdut un portofel
pe care-l cauta. Asta a marturisit-o pagubasul de ieri; iar cum era
portofelul a marturisit adineauri pagubasul ca i-a spus-o chiar el
Dupa matura gandire domnul procuror face: “hm” si intreaba pe
primar:
— Cat e d-aici pana la spitalul din Dalgeni?
— Patru kilometri.
— Spune birjarului sa inhame caii si sa se duca un vatasel cu
scrisoarea pe care o s-o scriu eu acum, s-o dea doctorului Sa-i spuie
si din gura ca-l astept aici, sa vie neaparat
Si domnul procuror scrie repede: “Doctore draga Urca-te in
trasura si vino imediat pana aici Un caz curios de autosugestie, de
telepatie, de pseodomanie. Cum insa nu vreau sa-mi asum singur
responsabilitatea, am neaparata nevoie de avizul unui om competent
ca dumneata. La revedere. Vino neaparat ca am sa-ti povestesc ceva
nostim despre Nineta.”
*
Tatal lucreaza la gluga de coceni. Mama, uitandu-se din cand in
cand spre prispa, matura prin batatura: sa fie curat, ca vine popa Alecu.
I-a povatuit lumea sa cheme popa sa citeasca o molitva Descantecele
mamei Utii nu mai ajuta la nimic, si mai rau il indarjeste vorba ei
blanda: “Niculaita mama, nu te mai gandi la banii aia, maica o fi
fost vreo vraja ti s-o fi parut — farmece, fir-ar pe pustii locuri”
Niculaita sta pe prispa casei tinandu-si intre palme tamplele care-i
zvacnesc si se gandeste si nu poate sa-nteleaga de ce i-au bagat degetul
in gura si doftorul si domnul procuror
Cum o sa priceapa Niculaita, cand nici ceilalti care erau de fata n-au
priceput?
Doctorul, dupa primirea scrisorii procurorului, luase cu dansul
volumul de medicina legala al lui Vibert si pe tot drumul citise partea
referitoare la cazurile de pseodomanie, atat de frecventa la copii, si
vazuse ca e manie care se vindeca, daca nu cumva e o prima manifes-
tare a unei nebunii care are sa progreseze In speta, dupa ce ascultase
pe baiat, pe ceilalti oameni, intre care si pe mos Grigore, venit si el la
primarie, isi facuse convingerea deplina. Nu mai incapea nici o indoiala
ca era vorba de prodromele unei alienatiuni in toata regula: vorba fara
sir, oarescare temperatura, halucinatii: lighioni, pisica pe care o aude
ciripind, caz tipic De aceea, dupa ce sfatuise pe parintii baiatului sa
se poarte bland cu dansul, aducandu-si aminte de o dovada peremp-
torie, chemase din nou pe baiat, il pusese sa caste gura si, pipaindu-i
cerul gurii cu degetul aratator, zisese procurorului: “Uite, baga degetul
si pipaie mai la stanga Simti o protuberanta a palatului?” “Da”,
raspunsese procurorul complet edificat. Aceasta ultima dovada, venita
dupa explicarile doctorului, ilustrate cu citatiuni din autorul la-
ndemana, risipisera toate indoielile domnului procuror. Urcandu-se
in trasura, se felicitase de admirabila idee ce avusese de a trimite dupa
doctor si, induiosat de vadita si zgomotoasa deznadejde a pagubasului,
dase porunca primarului, notarului, sefului, incet, ca sa nu fie auzit
de grupul de oameni, care stau mai deoparte: “In orice caz, voi
supravegheati. Vedeti daca vreunul face cheltuieli mai mari decat de
obicei”
Niculaita sta pe prispa dus pe ganduri, cu tamplele-ntre maini.
Deodata sare in sus Si-a adus aminte ca jumatatea de coala din care
facuse fisicele i-a ramas in buzunarul cojocului Si i se pare ca aceasta
ar fi cea mai puternica dovada de gasirea banilor. Da fuga in odaie si
cauta prin buzunare, cauta Si negasind hartia iese in curte si incepe
sa strige la surori, prinde pe frati-su Ilie si-l bate peste maini:
— La ce mi-ai umblat in buzunarele cojocului? la ce, hai? la ce
umbli in alea ale mele?
Copilul tipa. Mama cheama in ajutor pe barbatu-sau si amandoi il
cuprind unul de-o mana, altul de alta. Dar el injura cu ochii tulburi si
se zbate De pe prispa casei de alaturi Salomia se uita cu groaza,
inchinandu-se.
In asa stare il gaseste popa Alecu. El a mai vazut de astea si, stiind
puterea de vindecare a rugaciunii, isi petrece patrafirul si incepe sa
citeasca: “Domnului sa ne rugam, Dumnezeul Dumnezeilor si Domnul
Domnilor, facatorul cetelor celor de foc si lucratorul puterilor celor
fara de trup, mesterul celor ceresti si al celor pamantesti, pe carele
nimenea din oameni nu l-a vazut, nici poate sa-l vaza”
Niculaita suspina adanc si zice cu amaraciune:
— Lasati-ma.
Parintii il lasa si el se duce de se aseaza cuminte pe prispa De
acolo se aud numai parte din cuvintele pe care le citeste popa, restul
se pierde intr-un murmur usor: “blestemu-te pe tine, duh necurat
ca Savaot.. si cu toata Adonai Eloi blestemu-te pe tine adan-
curile cele de pre sub cer blestemu-te Gomorenilor si cu piatra
pucioasa l-a ars blestemu-te teme-te, fugi, fugi”
Niculaita nu mai poate dormi: iese in curte. E seara, tarziu Macar
ca bate un vant rece, cerul e limpede sticla. Luna scapata, colo, peste
crestele prunilor boieresti. Vantul face sa tremure asa sclipirea stele-
lor?
Si cum sta Niculaita asa in curte, langa gardul lui Parvu Miu, se
deschide binisor usa vecinului coboara treptele o umbra care se
indreapta incoace E Salomia. O cunoaste si orb de-ar fi, de pe pas.
Trece intre casa si gard spre gradina. Acum e la doi pasi de el.
— Salomio! cheama el duios ca un cantec.
Fata da un tipat si se lipeste de peretele casei, privindu-l cu spaima.
— Salomio, nu-ti fie frica N nu nu sunt nebun, Salomio Si
nu vreau sa-ti fac nici un rau, Salomio
Ea se uita cu ochii mari, in care nu mai e nici o umbra de batjocura,
ci numai groaza, si zice tremurand:
— Fugi, Niculaita, mi-e frica de tine mi-e frica de tine! Si fuge
inspre gradina.
*
Cele doua umbre care peste un ceas, in fundul gradinii lui Parvu
Miu, stau alaturi soptind, sunt Salomia si Petrica al lui Stan Pasalan.
— Ma, stai binisor Sa stii ca ma supar. Ce ciorile! Prea ma strangi
tare Ce, eu sunt de fier?
— Ba nu esti de fier, neica, esti de carne, trupsorul tau de carne
e si numai sa-l mangai as vrea! dar cand te cuprind in brate, parca
tot mi-e frica sa nu mi te fure altul, si atunci imi vine sa te strang, sa
te fac mica, sa
— Ia!
— Ce e?
— N-ai auzit?
— Ce?
— Parc-a oftat cineva.
Asculta amandoi cu luare-aminte; dar nu se aude decat vantul.
— Ti s-a parut.
Nu i s-a parut, dar femeia aude mai de departe Cel care a oftat,
acum se duce repede. Incotro se duce, il mana niste cuvinte auzite de
mai multe ori, dar auzite unde? la scoala? la biserica? cuvinte care
dormeau in partea intunecata a mintii lui si care acum, de cateva
ceasuri, au iesit la lumina si-i suna mereu la ureche: “Veniti cu mine
cei osteniti si impovarati si eu va voi odihni pre voi”
Il cheama cuvintele acestea de colo, din culmea pe care este ridicata
crucea Caminarului Ajuns sub cruce, isi descinge betele de la brau,
le saruta si plange, plange Apoi se uita in sus si de jur imprejur.
Tremura stelele. Sufla vant rece Nu mai sunt nici lacuste, nici
greieri au murit toate de frig
Du-te cu bine, Niculaita, si Dumnezeu sa te ierte
Peste o saptamana, cand gandaci de care n-a vazut niciodata
Niculaita ii vor manca ochii lui negri, frumosi si iscoditori, se vor gandi
si vor vorbi despre dansul fiecare dupa cum se va pricepe.
Cuconu Epaminonda, ca vrednic urmas al lui Platon si al lui Aristot,
va explica proprietarului, care va fi citit in gazeta ca la mosia dumnea-
lui s-a spanzurat un baiat:
— Da, da, al lui Andrei Gropescu Era nebun, saracu Daca ve
adutet aminte, un baetel frumusel udata la Simpetru, la impartirea
de premiile Tocmai me vurbeam cu nevasta Eu crede invatatura
l-a zmintitu De la fasolica lui tat-so udata la invatatura multa, asta
adute utrava in sindzele
Proprietarul, dupa matura gandire, o sa raspunza:
— Asta asa e.
Salomiei o sa-i fie urat uitandu-se in curtea de alaturi, de unde va
lipsi cu cine sa-si treaca vemea pana la intalnirea cu Petrica
Neica Andrei, uitandu-se la gramada de bulumaci de sub sopron,
o sa se gandeasca cu durere ca zabrelele nu sunt ispravite toate si c-o
sa trebuiasca sa duca iar in pod sculele lui mos Sandu
Iar biata mama lui Niculaita o sa se bata cu pumnii in cap pe prispa
casei, jelindu-se:
— Ca era bun si bland si nimanui nu-i facea nici un rau ca daca-i
ziceam sa taie pasare, zicea: “Da-o, maica, lui mos Grigore, ca eu nu
pot” Lume, lume ticaloasa
Dar ori ca si-ar zice ei ticaloasa, ori c-ar zice lumii, dreptate n-ar
avea. Ca ea ce vina are? Iar lumea de doua mii de ani tot s-a indreptat.
Ca azi oamenii, daca nu esti la fel cu dansii, nu te mai rastignesc ei cu
cruzime, ci (mai ales daca nu le esti o prea mare primejdie) te aduc
fara multa rautate, ba poate chiar cu compatimire, sa te rastignesti
singur Si tot e o indreptare

Pune poezia NICULAITA MINCIUNA pe pagina ta
Adauga link pe pagina web a site-ului tau.



Poezii despre:
Primavara Toamna Iarna Iubire Bucurie Viata
Flori Boala Singuratate Frica Scoala vezi mai multe

Copyright 2014 © Poeziile sunt proprietatea poetilor. Toate poemele sunt reproduse in scop educational pentru informarea utilizatorului.Contact (Poeziile.com - Portal de poezie romaneasca )
Mari poeti romani