NUCUL LUI ODOBAC

purtase judecati, tocmai pentru bucata de pamant ce-o stapa-
nesc si acum, cu unul Carlibaba, un zgarcit putred de bogat,
care nici nu stia de rostul avutiilor lui. Acesta nu facea alta
decat sa se ciondaneasca mereu cu oamenii si sa le manance,
cand putea, din parti. Asa, cu Odobac, la urma urmei, i s-a
implinit. Ca, din una-n alta, au hotarat ca hotarul sa le fie un
nuc, nucul acesta, care pe atunci sa fi fost copac de un an,
crescut in vale, la poalele dealului dinspre rasarit. Dar, peste
noapte, Odobac voinicul se gandeste ce se gandeste, se scoa-
la, se duce la nuc, il apuca barbateste de trunchi, il smulge
cu radacini cu tot si se suie de-l infige drept in crestetul
dealului. S-o fi mirat el Carlibaba, Dumnezeu stie, dar prin
minte n-a putut sa-i treaca vreodata ca aceea ii treaba de om.
Copacul s-a prins, si hotarul a ramas acolo. Asa le merge vorba
Odobacestilor ca-s vita de uriasi. Si-n adevar ca cine-l vede
pe Toader Odobac, pe mosneagul si pe nepotu-sau, pe Mitru
Odobac, cel mai tanar si cel din urma coborator din neamul
lor, intelege pentru ce de vorba lor ascultau pana mai deunazi
patru sate: Arsitenii, Moghilestii, Benza si Cotrutii.
Toader Odobac sa fi trecut suta, dupa cat de multe tine el
minte. E un mosneag inalt, spatos si uscat ca un schivnic;
priveste ascutit, vorbeste limpede si calca apasat. Cand se
opreste sa se uite la om, isi indreapta salele, care trosnesc ca
un vreasc. Toader avusese un frate, pe Gheorghe, mort, cu
vreo cincisprezece ani in urma, in padurea Benzei; s-a pravalit
un stejar peste dansul, se-ncordase voinicul in picioare, se
masurase o clipa cu copacul, dar la urma se prabusise jos,
ramanand mort, cu trunchiul stejarului in brate, ca intr-o lupta.
Pe urma lui ramasese baiatul, Mitru Odobac, om ca de vreo
douazeci si cinci de ani, nalt si spatos, ca si mosu-sau Toader,
vanjos si uscat, ca si dansul, numai cu obrazul mai rumen si
cu pletele negre. Traia la un loc cu mosneagul, care-i tinuse
loc de tata si din al caruia cuvant nu iesise.
Numai de la o bucata de vreme mosneagului i se paru ca
baietanul nu-si prea vedea de treburile lui. Ca fusese vorba

sa se duca pana in Cotruti, sa taie un pret pentru niste stuh
cu un om de acolo, si nu se dusese. Ca trebuise sa mearga
pana la resedinta, cu livretul de oaste, si uitase. Si cate si
mai cate, pana cand, intr-o buna zi, mosneagul il lua din scurt:
— Mitrule, tie nu ti-s boii acasa.
Dar baietanul facu pe prostul:
— Nu, is la camp, in Moghileni.
— Haide-haide!
Numai atata isi spusese unul altuia. Dar prin sat se ziceau
mai multe. Si ce vorbeau oamenii veni si pana la urechea lui
Toader Odobac, caci intalni pe Stoica, primarul, si-l opri in drum:
— Buna, mos Toader.
— Buna, primarule.
— Si cu noroc, ai? Da’ se poate sa nu ne spuneti si noua,
macar mie, ca-s batran si stiu multe si-am vazut de toate?
— Ce, primarule?
— Pai nu ia Mitru pe Ruja lui Cazacu din Moghileni?
— Cum?
— Pe Ruja.
— Ruja?
— Iaca!
Si Stoica, rotofei si indesat, ramase locului, cu gura cascata
in fata privirilor crunte ale mosneagului.
— Cine ti-a spus?
Primarul inghiti o data, ca si cand i s-ar fi uscat gatlejul.
— Na, toti: popa din Moghileni, A Faramitei din Benza, ieri,
cand o venit cu canepa la baba lui Farcas. Si el Mitru chiar.
— Cand?
— Acuma acusica e la primarie, vorbeste cu niste flacai.
Mosneagul isi stapani furia si raspunse:
— Asa ceva stiu si eu; da’ vezi ca nu-i ingaduisem sa faca
vorba. Apai om vedea noi. Cu bine.
Si Toader Odobac isi indrepta o data salele si porni.
Nu gasi pe Mitru la primarie si se intoarse dintr-o intinsoare
acasa. Mitru sta in mijlocul ograzii si cioplea un leat la un
gard. Batranul se duse de-a dreptul la el:

— Mi-ai poruncit coliva?
— Ce coliva, mosule?
— Mi-ai luat masura de sicriu?
— Ce sicriu, mosule?
— Mi-ai sapat groapa, sub nuc, unde ti-am zis sa ma ingropi?
— Ce-i asta, mosule?
— Nu? Hai, graieste, nu?
— Nu.
— Atunci de ce sa stie altii inaintea mea, care ti-am fost
ca tata, ca vrei sa iei pe Ruja de nevasta?
— Mosule!
— Din patru sate, pe Ruja ai gasit-o? Pe Ruja talharului
de Cazacu, pe fata celuia care o furat caii lui tat-tau, de era
sa-l spanzure colo, de nuc?
Baietanul se-ndrepta o data si vorbi raspicat:
— De asta nu ti-am spus, ca stiam ca n-o sa vrei; da’ fata-i
buna, mosule, si vreau sa mi-o fac nevasta.
— Ba nu!
— Ba da!
Mosneagul ridica palma dreapta si-l lovi peste obraz cu
atata putere, ca Mitru se clatina; dar baietanul se inalta parca,
isi inghiti lacrimile si raspunse uscat:
— Ba da!
Atunci mosneagul il lovi si cu stanga, si palma rasuna sec.
Baietanul se clatina din nou, isi inclesta degetele pe stinghia
ce-o tinea in mana; si, intepenindu-se in picioare, spuse iarasi:
— Ba da!
Atunci loviturile mosneagului infuriat cursera ploaie; la
urma, gafaind, il lasa si-i zise:
— Acum du-te si te -nsoara cu Ruja.
— Ma duc.
Mitru isi sterse lacrimile cu maneca, isi sufla nasul, arunca
leatul si iesi pe poarta.
Toader se invarti prin casa, prin ograda, apoi porni si el; o lua
spre Moghileni. Satul nu era cine stie ce departe. Mosneagul era

deprins cu drumul acesta. Cum iesi din vagauna Arsitenilor si
mai merse putin incolo, pamantul parca se schimba: incetul cu
incetul, campul se imbraca, imasurile incepeau sa-si desfaca
lavicerele pana departe, incolo, spre Cotruti. Si mergand asa,
gandurile batranului se adunau si se risipeau, parca se luptau intre
ele; multe-multe ii mai veneau in minte. Si dintre toate, faptul
ca nepotu-sau il nesocotise i se infipse ca un cui in minte. Si
asta din ce pricina, din pricina unei femei!
Femeile din ziua de azi nu se asemanau cu celelalte, si
tocmai pentru asta el nici nu se insurase; dar la ce folos, cand
Mitru se lasase ademenit de Ruja? Si ce fata; tata-sau un hot
de cai, ba se spunea ca si Ruja ii ajuta, ca trece si ea, noaptea,
Prutul inot, cand apele-s mari, si duce cai dincolo, in tara
ruseasca. Cu gandurile acestea, Toader Odobac dumeca
drumul si, fara de veste, se trezi in imasul Moghilenilor. Cum
isi arunca privirile incolo, deodata ii rasari inainte o herghelie
cu cai marunti, si-n mijlocul ei, calare barbateste pe un sur,
Ruja lui Cazacu. Odobac o lua intr-acolo, dar fata lovi cu
picioarele in cal si-i iesi in fata, apoi, cand se apropie de tot,
smunci capastrul calului si-l opri scurt. Mosneagul isi infipse
privirile in fata ei. Ruja era voinica, smeada, cu obrazul
rotund, cu parul, ochii si sprancenele negre, ca pamantul cel
bun. Cozile, lasate pe spate, se indoiau pe oblancul seii, asa
erau de lungi. Gura cu buzele carnoase, umede si rosii ca
miezul piersicei pietroase; printre ele scapa un zambet, care
arata albul dintilor ca pe o raza de lumina ce tasnea din
mijlocul fetei smolite. Sub camasa stransa bine pe trup, tatele
i se ridicau, repede, in rasuflet, ca doua pasari ce se zbateau
in san. Mosneagul clipi din ochi, tulburat, dar isi capata repede
stapanirea de sine si-i vorbi de-a dreptul:
— Ce-am auzit, Rujo? Vrei sa-mi fii nora!
— Da’ dumneata nu vrei?
— Eu te-ntreb pe tine.
— Intreaba-ti pe Mitru.
— Inaintea lui Mitru, eu trebuie sa stiu.

— Zau!
— Asa.
Ruja ridica mana si dezmierda pe batran cu cele cateva
frunze ramase in varful crengii cu care-si indemna calul:
— Mosule!
Dar Toader ii apuca creanga si, smulgandu-i-o, zise infuriat:
— El si-a luat plata, o sa ti-o iei si tu.
Si ridica mana, dar Ruja stranse pulpele si porni surul sa
deie peste mosneag. Odobac il prinse de funie, il opri si
ramasera asa, incordati, batranul masurandu-se din priviri cu
fata.
In cele din urma Ruja incepu sa rada, ii apuca mana si
zise hohotind:
— Lasa, mosule, nu struni asa gura murgului, ca i-o
sangera si-i cal de furat.
Pe urma sari jos, dadu calului o palma, si surul isi lua vant
spre herghelie, iar fata lua mana mosneagului.
— Lasa, mai bine odihneste-o, ca o sa ai ce struni mai tarziu.
Toader Odobac se uita iar in ochii negri ai fetei; inima i
se inmuia si i se impietrea pe rand.
— Fata hai, pazeste-te Ia-l pe Mitru, dar sa stii ca o sa
ai cu mine de-a face. Sub papucul tau numai colbul drumului
sa ramaie, nu si sufletul baiatului. M-auzi tu?
Fata se uita si ii vorbi peste umar:
— Tu ce zici, Mitrule?
Batranul se-ntoarse; la spatele lui, baietanul sta intunecat.
Mosneagul le spuse la amandoi:
— In calea voastra n-o sa ma pun eu; ca ar fi degeaba;
ce-i scris e scris! Am vrut numai sa vad cat pretuiti fiecare-n
parte. Da’ cat m-o ajuta luminile ochilor, din ochii mei n-o
sa scapati.
Mosneagul ii lasa si porni inapoi. Se insera, imasurile
rascoapte de caldura zilei parca rasuflau, usurate, mireasma
ierbii pascute. Si cum ridica ochii, batranul zari departe,
incolo, urias, intunecat pe bolta rumena a cerului, nucul de

pe crestetul dealului. Toader puse mainile la ochi sa-l pri-
veasca bine si i se paru ca, de acolo de unde era, copacul il
invinuia ca fusese prea slab.
Ii venea parca sa se intoarca inapoi, sa smulga pe baietan
de langa sanul femeii celeia; se oprea o clipa, apoi, deodata,
ii rasarea in fata ochilor chipul intunecat, cu raza de lumina
a dintilor fetei, cu cele doua ridicaturi ale sanilor, care poate
aveau sa hraneasca suflete deosebite de cele ale Odobacestilor.
Si pleca la drum, muncit de ganduri. De ce adica bietul om
nu poate infrunta si dansul imprejurarile, cum le infruntase
nucul intunecat din zare? De ce nu putea calca si el vremile,
cum le calcase dansul? De ce nu se umplea si trupul lui, in
fiecare an, cu suc nou si puternic de viata, cum se revarsa in
fiece primavara din trunchiul pana in cea mai mica frunzisoara
a copacului celuia?
Pe masura ce mergea, nucul se deslusea si mai bine pe
fundul cerului. Razele amurgului inroseau lutul dealului,
deasupra caruia frunzisul negru statea neclintit, ca o gramada
de mangal. Toader Odobac se gandea ca numai copacul acesta
il cunostea bine, ca de copil se deprinsese sa-l vada, sa stea
vara sub frunzisul lui, sub care altii ameteau, si ca de pe vremea
aceea numai el, numai nucul ramasese. Nici nu bagase de
seama cata viata se scursese, cati oameni se dusesera, ce lume
noua se ridicase. Pana si sangele lor, pana si Mitru era un alt
Odobac, ce semana numai la trup si la chip cu cei dinaintea
lui, dar cu alt suflet, c-un suflet ascuns si slab.
Se inserase bine cand ajunse mosneagul acasa. Pana pe
la miezul noptii Mitru nu se intoarse inca.
Inspre ziua batranul ii auzi pasii in tinda.
Nunta fu pusa la cale de catre mosneag si tatal fetei, si
repede se si facu. In casa Odobacestilor intrase un suflet nou
si strain.
In seara nuntii Ruja sarutase mana mosneagului, apoi, cu
zambetul ei care scapa ca o raza de lumina din mijlocul fetei
negre, ii zise:

— Ei, mosule, s-a facut si asta.
Si Toader Odobac parca simti ca-n dosul vorbei acesteia
se mai ascundea una. Dar tacu, si cand veni si Mitru sa-i sarute
mana, Toader ii zise:
— Vezi, Mitrule, sa fii barbat.
Mosneagul se trase in casa lui, caci pe locul lor erau patru
perechi de case, si nu se intalneau decat la mancare, la
amiaza si seara, cand nu erau dusi pe camp.
Nunta se facuse pe la inceputul lui octombrie, si acuma
dadeau in iarna. Lunile intunecate cu zloata, apoi cele cu
ninsoare, insurateii le petrecura inchisi in odaitele lor, ca niste
cartite in vizuina. Numai venirea primaverii ii dezlipi unul
de altul. In ograda lui Odobac incepu sa se faca multe
schimbari, sa se darame si sa se zideasca din nou.
Ruja adusese ca zestre trei perechi de cai. Mitru daduse
jos un hambar si facu pe locul lui un grajd. Batranul nu-i zise
nimic, numai intr-un tarziu, dupa ce tot era gata, la o cina, il
sfatui pe nepotul sau:
— Puteai lasa hambarul si ridica grajdul in alta parte.
Cauta, Mitrule, ce-ai apucat de la cei batrani sa pastrezi, ca-s
lucruri trainice.
Dar Ruja ii apuca repede vorba din gura:
— Eu i-am zis, mosule, ca doar hambarul se clatina.
Si rase, rase saltat, asa ca atunci in camp, cand il manga-
iase cu creanga.
Intr-o zi Toader se intorcea calare. Ruja il zarise si-l astepta
in mijlocul ograzii, cu mainile in solduri:
— Buna ziua, mosule. Iii! da’ stricat ti-i roibul la picioare
merge incrucisat.
Femeia se apropie de cal, puse mana pe darlogi, il struni
de-l opri in loc, apoi isi infipse privirile ca si atunci cand
Toader ii oprise murgul.
— Stii ce, mosule? Sa-ti aduc eu un sur.
— De unde?
— Treaba mea.

Mosneagul dadu calul in laturi.
— Femeie, vezi tu nucul cela?
— Ei?
— Sa stii ca te spanzur de el, cum era sa spanzure frate-
meu pe tatane-tau, cand oi afla ca ai adus cai straini in ograda
mea.
— Elei! intr-a dumitale, nu, da-ntr-a mea
Toader Odobac o masura cu privirea.
— Incearca.
Si isi imbie calul.
Femeia ii privi pe urma, murmurand:
— Hm! sa ma spanzuri tu de nuc, ghiujule!
Si ochii i se oprira pe copacul urias de pe crestetul dealului.
De cand intrase in casa lui Mitru, niciodata nu suise dealul,
sa vada si dansa nucul. Si gandul o ispiti sa faca drumul pana
la el acuma. Tocmai atunci venea cu carul si Mitru. Ruja ii
sari inainte:
— Stii ce, Mitrule? bine c-ai venit. Hai de-om vedea nucul.
— Da’ ce te-a lovit?
— Uite-asa.
Apoi ajuta lui barbatu-sau sa dejuge, duse boii in ocol, se
opinti barbateste si vari carul, singura, sub sopron, si striga pe
barbatu-sau din casa, unde se dusese sa se spele.
Ruja si cu Mitru ridicara dealul din greu, picioarele li se
afundau pana la glezne in lutul galben si puhav. Un miros
amar le imbiba narile pe masura ce se apropiau de copac. Cand
ajunsera sus si intrara sub frunzis, ii e o racoare de pivnita,
intunericul ii infasura deodata.
Ruja ameti si se rezema de Mitru.
— Mitrule, hai, ca nu mai pot.
Si barbatul o lua in brate ca pe un copil, de o scoase iarasi
afara, la lumina. Femeia rasufla prelung, apoi spuse:
— Mitrule, ista-i copac blestemat.
— Ei!
— Asculta-ma ce-ti spun. Nu vezi cum te doboara mirosul lui?

— E batran si-i plin de suc.
Cum coborau amandoi dealul, Ruja se opri fara de veste
si zise barbatu-sau:
— Mitrule, mosneagul mi-o spus ca o sa ma spanzure de
nucul ista.
— Cand?
— Adineoare.
— Nu te potrivi.
— Ba eu ma potrivesc, Mitrule, eu ma potrivesc. Ca si
pe tatuta se lauda tatane-tau ca o sa-l spanzure tot acolo.
Peste vreo saptamana, cand se sculara de la masa, Ruja
trase pe mosneag spre grajd:
— Haide sa-ti arat ceva.
Apoi o lua inainte, fugi spre grajd, se intoarse ca o sageata
calare pe un cal roib, frumos, pe care Toader nu-l mai vazuse,
si iesi, vajaind, pe poarta.
Toader se duse repede in casa, la nepotu-sau:
— Mitrule, de unde-i calul?
— Mi l-o dat socru-meu.
Mosneagul se apropie bine si-l privi in ochi.
— E cal de furat, Mitrule. Femeia asta te prapadeste.
— Lasa!
Batranul iesi si nu-i mai spuse nimic, dar din ziua aceea
nu mai veni la mancare; isi facea mancarea singur, si nici de
mers, sa se duca in sat, nu mai mergea prin ograda lor.
Deschise un parleaz prin gardul lui si trecea de-a dreptul in
ulita.
O schimbare adanca se petrecu din ziua aceea in sufletul
batranului. Simtea ca un duh rau se coborase peste casa lor
linistita. Vorba lui nu mai era vorba, ca altadata. Cu anevoie
mai da un sfat, oamenii care aveau nevoie de el il gaseau
cu greu, ba, de cand se aflase ca nu se mai intelege cu nepotu-
sau, si puterea asupra celorlalti parca-i slabise. Cateodata,
cand nu avea ce face, mosneagul se suia la deal si sta in
intunerecul umbrei umede a nucului. El era deprins cu mirosul

greu al frunzisului, care alunga pe altii. Se simtea atat de
linistit sub copacul acesta, care il primea, ca un altar, sub paza
frunzelor lui. Dar Ruja il urmarea cu ochii de cate ori suia si
cobora cararea. Intr-o zi femeia lua pe Mitru de mana si i-l
arata:
— Vezi-l? Alege craca de care sa-mi innoade streangul.
Mitru rase si o batu usor peste spate. Dar femeia vroia ce
vroia:
— Ori m-a spanzura de nuc, ori a fi el stapan aicea-i totuna.
Chiar atuncea incaleca si porni spre Moghileni. Cand se
intoarse, seara, si o intreba Mitru unde fusese, dansa raspunse
linistita:
— Ia, dupa niste carlige de vie.
Peste cateva zile, primarul Stoica si popa Nastase treceau
prin dreptul casei Odobacestilor. Toader tocmai pasea par-
leazul; primarul il vazu.
— Da’ ce-i, mos Toader?
— Ce-i?
— Vad c-ai deschis parleaz.
— Ei, pai ce sa tot necajesc pe cei tineri. Da’ unde va
duceti? Ia, hai, inapoi, sa cinstim un pahar de vin.
Toader intra inauntru, lua cheile, si-n cateva clipe aducea
din pivnita o cana de vin profir, de turna in pahare. Apoi
inchinara, si catesitrei dadura vinul de dusca. Popa Nastase
lua cana, mai turna un rand in pahare, apoi zise in treacat:
— Mie nu-mi prea vine sa cred c-o sa se prinda via pe
dealul nucului.
Mosneagul se-ndrepta o data din sale:
— Ce vie?
— Via care vrea s-o sadeasca nora dumitale; zilele trecute
a cautat carlige prin Moghileni.
Mosneagul ramase dintru-ntai locului, fara sa spuie un
cuvant, apoi se pleca, sa-si ascunda fata incruntata, si, tre-
murand, lua oala si turna vin. Pe urma, ca si cand si-ar fi
raspuns unui gand, zise tare:

— Treaba lor ia luati.
Si dadu paharul, ca si ceilalti, peste gat. Dar indata ce
ramase singur, un gand crud, de care aproape nu-si dadea bine
seama, incepea sa-i chinuiasca mintea. Apoi iarasi se stapani,
si de data aceasta isi zise singur:
— Treaba lor.
Si iesi dupa treburi. Insa gandul il lasa cate o clipa, si iarasi
il infasura in reteaua lui de griji. Atuni mosneagul se puse sa
judece. Si deodata i se facu lumina in minte. Ca sa sadeasca
vie pe deal, avea nevoie de soare, si ca sa fie soare, trebuia
sa taie nucul, care umbrea toata coasta. Aici vroia sa vie
nora-sa. Un fior trecu prin trupul mosneagului, dar in aceeasi
vreme simti ca toate le putea face femeia, dar pe asta, nu.
Atata cat traia dansul, nu. Si fara sa mai zaboveasca, porni
sa-l gaseasca pe Mitru. In locul lui gasi pe Ruja.
Femeia il zari de departe si-l astepta in prag, cu mana
streasina deasupra ochilor, ca batea cumplit soarele. Odobac
se opri scurt si-o intreba cu glasul stapanit:
— Unde-i Mitru?
— Prin sat.
Batranul vroi sa se-ntoarca, apoi ramase. Ruja pricepuse
numai din privirile lui la ce venise. Il intreba:
— Da’ ce ai cu el, mosule? Spune-mi mie.
Atunci fata uscata a mosneagului se invineti:
— Tu nu stii ca dealu-i sterp?
— Care deal?
— A nucului.
— Hm A nucului Atunci cum traieste nucul din starpi-
ciunea lui?
— Si vrei sa sadesti vie?
— Vreau.
— Da’ cu umbra nucului ce-o sa faci?
Femeia isi tinea mereu mana streasina, dedesubul ei pri-
virile ii scapau ca doua tasnituri de pacura, iar printre buzele
intredeschise dintii sclipeau intr-o raza de lumina.

— Adicatelea cu nucul: umbra e in nuc, mosule, ca sufletul
in om. Nu-i omul, nu-i nici sufletul.
— Ce?
— Nu-i nucul, nu-i nici umbra.
— Ce?
— Nici umbra, tatucule.
Batranul se cutremura, nu mai vazu nimic in fata ochilor,
se repezi, nebun de furie, cu mana ridicata. Dar Ruja se
strecura ca un fulger pe dedesubul bratului si fugi hohotind in
ograda. Batranul se-ntoarse dupa ea, dar in aceeasi clipa zari
si pe Mitru venind. Se duse, gafaind, spre dansul.
— Ce, vroiti sa doborati nucul?
— Cum sa-l doboram?
— Acuma mi-a spus dansa, nevasta-ta, ca il taieti Sa
saditi vie.
— Nu te potrivi.
Dar batranul ridica in sus capul si-l privi pe Mitru drept.
— Cine s-o atinge macar de-o frunza din copac, ii sfarm
capul ca la o naparca! Si mosneagul, scos din minti, racni
de rasunau imprejurimile: Atata ramasese neatins pe locul ista,
si vreti sa-l dati jos Da’ nucul e si-al meu. Auzi tu, baiete, nucul
e si-al meu! Sa nu va atingeti de el!
Si, clatinand din cap amenintator, Odobac se duse. Mitru
intra in casa, dar nu gasi pe Ruja. Atunci iesi iar in ograda si
o striga. Ruja venea pe poarta, leganata, cu un bujor dupa
ureche, razand. Cand se apropie de Mitru, il intreba:
— S-o dus mosul?
Dar barbatu-sau incrunta sprancenele.
— De ce i-ai spus ca tai nucul despre ce vie imi tot vorbiti?
— Ce, nu ti-am spus ca am si cumparat carlige?
— Ei si, trebuie sa tai nucul?
— Pai daca umbreste toata coasta.
Mitru ii dadu din cap:
— Femeie, taca-ti gura! Te las sa faci ce se poate, ce nu, nu!
Femeia se gudura ca un caine batut:

— Mitrule!
— Nucul o sa ramaie acolo, pe coasta, m-auzi tu? E
hotarul nostru.
— Mitrule!
— Auzi tu ce-ti zic?
Atunci Ruja ii banui:
— Cand o spus mosneagul ca o sa ma spanzure de el, ai
tacut, si-acuma ii iei partea. Tu nu vezi ca copacul ista-i
blestemat? Nici la umbra lui nu poti sta. Toate dihaniile acolo
se aciuiesc; o sa vie o molima odata din starvurile cainilor
care se duc si mor acolo.
Mitru se uita mirat:
— Ce molima, ce tot vorbesti?
Dar femeia urma, aprinsa:
— Molima, molima, ca eu am fost de cateva ori, si-am
vazut, si-am spus si femeilor din sat
Dar Mitru ii taie scurt:
— Ajunge: nucul o sa ramaie acolo, pe coasta. Ni-i doar
hotar.
Ruja tacu si se lua cu treaba casei. Trecura cateva zile.
Dar in gandul ei toate lucrurile astea se incalcisera, se in-
nodasera, apoi, ca si cand niste degete iscusite ar fi prins
capatul firului, asa se limpezira toate si se depanara potolit.
Se hotarase, stia ce are sa faca. Nimeni nu-i statuse ei in cale.
Nici santinelele cazacesti de pe malul Prutului. Ii adormea
c-o sarutare, cand nu putea cu vutca, si trecea dincoace cu
caii. Si un hodorog ca socru-sau avea sa i se impotriveasca?!
In ziua cand i se deslusi bine ce avea sa faca, se duse la
crasmarul satului. Nevasta acestuia, femeie batrana si uscata
ca o scandura, careia ii mergea numele ca stie sa faca vraji,
se bucura cand o vazu, caci Ruja de o bucata de vreme se
luase bine cu dansa.
— Ei! Ruja matusii. Ce mai faci?
— Rau, matusa
— Ei.
— Pai da Nu ma-mpac cu de-alde socru-meu.

— Cum asta?
Ruja se pleca si-i vorbi ca-n taina:
— Nu-s stapana la mine in casa Vreau sa fac un sopron,
nu, ca nu-i loc; vreau sa ingradesc ceva, nu, ca nu-i place;
vreau acum sa sadesc vie, nu, ca sa nu-i tai nucul.
— Aha, nucu! Pai ii hotar, Rujo!
— Si? Da’ alt hotar nu poate pune? Nu vezi ca nucu ista-i
blestemat? Ca alt copac nu mai are ce suge din pamantul
Arsitenilor, ca inghite el totul? Ca la umbra lui nu poti sta, ca
te doboara mirosul lui tare? Si ce crezi? Hai de-i vedea:
acolo, in umbrisul lui, numai starvuri, toti cainii din sat acolo
trag sa moara. Si o sa vie o molima
Femeia crasmarului duse mana la obraz:
— Da, de asta, asa-i Si pe Ilie Ciobanu tot acolo l-o
mancat lupchii acu trei ierni Poate ca si molima de an vara
Ruja se pleca si mai aproape:
— Daca vezi pe Mitru, spune-i si dumneata si cand ii
avea nevoie de ceva, de vreun cal stii una-i Ruja
Femeia se schimba deodata la fata, isi ranji gura pana la
urechi:
— Las’.
— Spune-i si primaresei, ca primarul tine cu mosneagul
si preotesei
— Las’.
Crasmarita iesi cu ea din casa; pe prispa stateau cativa
oameni. Unul intreba:
— Da’ unde-i Mitru, lele Rujo?
— Dupa treburi si necazuri
— Necazuri? Si el are necazuri?
— Pai da Cu nucul cela, ca toate lighioanele se aciueaza
acolo, ca-ntr-un tintirim, si am vrea sa dam copacul jos, sa
sadim vie.
Unul ii lua vorba din gura:
— E-hei, da’ mos Toader ce zice?
Crasmarita raspunse acru:

— Pai decat o da vreo molima, ca an vara, din pricina
starvurilor de pe deal, mai bine om da noi nucul jos.
In seara aceea, Ruja incaleca pe murg si trecu ca o furtuna
prin sat, spre Moghileni. Se insera, nici nu se ascunsese soarele
bine, cand sari de pe cal in fata usii casei lor. Tatane-sau iesi
repede din tinda.
— Ei! iaca si Ruja. Apoi repede: Ia asculta, n-ai veni peste
doua zile sa trecem dincolo niste caluti?
Dar Ruja il batu peste gura cu palma.
— Lasa calutii, ca avem de furca la noi Asculta-ma, vreau
sa infrang pe socru-meu Hai in casa, sa-ti spun pe larg
Fata trase pe batran, un om ros, cu ochii verzi, cu mustata
tunsa, c-o ureche sfartecata, in odaie, si-l puse cu de-a sila
pe pat.
— Asa, stai Uite ce e: batranul se tine-n calea mea, si
tu stii ca cine mi se pune dimpotriva Hmm! Eu nu uit c-o
ridicat mana sa ma bata El tine la nucul lor de hotar, eu
vreau sa-l tai Am zis ca vreau sa sadesc vie Apoi se pleca
si privi pe tata-sau in ochi: Is calduri mari Acolo sub nuc
se aciueaza si mor toate lighioanele O sa vie o molima
peste sat Ca an vara, cum spune crasmarita, si-o sa spuie si
alte femei din sat. Intelegi? Si facu din ochi.
— Ei, ba nu!
— Cateva starvuri sunt ele Da’ trebuiesc sa fie multe
— Bine.
— S-apoi om trece si calutii dincolo.
Batranul se ridica si o batu pe umar:
— Tot Ruja mea! Asa, fato! Da’ mai stii tu ca potera
umbla dupa Milcea, haiducul? Poate ca tot de sub nucul vostru
isi ocheste prada, ca deunazi noaptea. Ia vezi!
Ochii Rujei sticlira.
— Stii ca ai dreptate? Ne-am inteles?
— Ne-am!
In cateva zile tot satul forfotea de vorbe. Crasmarita purta
vorba din femeie in femeie, si acestea spuneau barbatilor.

Lucruri care n-avusesera nici o trecere pana acuma prinsera
cu incetul radacini.
Pana si preoteasa spuse sfintiei-sale intr-o seara:
— Sfintia-ta, oamenii au dreptate cu nucul cela, zau, au
dreptate.
— Nu mai zice zau, femeie. De ce pana acuma n-a mai
venit nici o boala peste sat?
— Cum n-a venit? Da’ n-am bagat de seama, ca nu ne-a
deschis nimeni ochii. Da’ an vara, da’ acum trei ani
Preotul se scula de la masa si porni catre casa lui Toader
Odobac. Zari pe mosneag stand pe prispa, dus pe ganduri;
intaiasi data, zilele aceste, batranul simtise dureri grozave prin
piciorul drept, care-l tinusera sa nu mai poata sui dealul, unde
gasea alinarea; si-n seara aceasta intepaturile incepura sa-l
chinuiasca si mai abras. Preotul se apropie:
— Buna seara, mosule.
— Buna, sfintia-ta. Si adauga, cu glasul mahnit: Ai venit
si dumneata sa ma sfatuiesti sa tai nucul, cum a facut Taru,
crasmarul, si primarul, mai zilele trecute?
— Fereasca Dumnezeu Da’ eu as zice sa te-mpaci cu Ruja.
— Ce? Dac-o venit vremea ca muierile sa duca pe barbati
de nas, treaba lor. Pe mine, unul, n-o sa ma duca.
— O sa taie nucul.
— Las’ sa-l taie.
Preotul pleca, amarat, caci tinea la mosneag. Odobac
ramase pana noaptea tarziu cu ochii tinta spre creasta dea-
lului, pana cand frunzisul rotat al nucului se facu una cu
noaptea, si nu mai vazu nimic
A doua zi era duminica. Soarele ardea ca in zi de seceta;
in fata crasmei jocul se inchega si se faramita repede, caci
flacaii, infocati, uzi de sudoare, treceau mereu sub umbrare,
de luau cate un pahar de vin. Si cum stateau asa, numai ce
prinse sa abureasca un vanticel fierbinte. Unii oameni adulme-
cau aerul fara sa vreie; un miros greu parca venea de departe.
Unul arunca o vorba:

— De unde o fi venind miasmele istea?
Crasmarul isi puse mainile in solduri, rasufla o data, apoi
se intoarse furios:
— De unde? De sub copacul cela blestemat. De unde!
Un satean vorbi hotarat:
— Apoi nu, ia sa mergem cativa la mosneag si sa ne
intelegem omeneste. Trebuie sa-l taiem. De ajuns suge, de atatia
ani, tot sucul satului; si boli sa ne mai vie de pe urma lui?
Si, repede, vorba prinse cheag, primarul si crasmarul dadeau
ghes oamenilor. Jocul se sparse, si intrara si femeile in vorba.
De departe, mirosul venea mai greu, mai puternic, nesuferit.
Toti privira spre deal. Sub frunzisul negru parea ca se
deschise o groapa care-si imprastia miasmele.
Primarul, rotofei, se invartea printre oameni.
— Asta, nu, asta nu mai poate trece asa.
Dar pe cand vorbeau, deodata rasari in mijlocul lor Toader
Odobac.
Primarul se apropie:
— Bine ca vii, mosule, uite ce-i: noi, cu totii, te rugam sa
tai nucul. Nu-i vorba de vie, dar numai miroasa si dumneata
ce mai miasme vin de sub el.
Batranul se-ncrunta si isi indrepta salele.
— Dar pana acum cum de nu veneau?
Oamenii tacura, dar crasmarita sari poponet:
— Veneau ele, da’ eram noi prosti.
Odobac racni o data:
— Eu cu muierile nu vorbesc!
Atunci primarul, cam ametit, isi scoase pantecele inainte.
— Asta nu e gluma, mosule, eu iti spun sa tai nucul.
— Ia taci!
— Atunci l-om taia noi, primaria, si-om face cunoscut celor
mari.
Mosneagul parca mai vroi sa spuie ceva, se uita la oameni,
isi musca buzele, ca si cand ar fi vrut sa-i scuipe, apoi se
intoarse si pleca, fara sa le mai spuie un cuvant.

Se inserase bine, oamenii incepura sa se imprastie. Dupa
o luna intreaga de seceta, acuma dadea sa se innoreze. Lucrul
acesta parca-i mai indulcise putin, dar, deodata, de departe
se auzira cateva impuscaturi, apoi o fuga nebuna de cal si
strigate de femeie. Peste o clipa, se napusti pe ulita satului
Ruja, calare pe Surul. Femeia, galbena, cu parul valvoi, parea
ca de-abia mai tine fraul. Oamenii sarira si oprira calul, si
Ruja luneca mototoala jos. De-abia putuse sa ingaime cateva
cuvinte Se intorcea de la Moghileni, in pasul calului, si,
sub deal, in dreptul nucului, ii iesi un om in cale si-i striga sa
opreasca. Ea dadu calcaie Surului, si atunci acela slobozise
cateva focuri de pistol Oamenii o dusera pe maini acasa;
Mitru, speriat, o lua in brate ca pe un copil, sa o culce, caci
satenii ramasesera sa se sfatuiasca in ograda. Unul spuse:
— Mai, si mai acum vro doua saptamani a oprit pe crasma-
rul din Benza Ista trebuie sa fie Milcea, dupa care alearga
potera.
Glasurile se incrucisara:
— Milcea, sa stii ca-i Milcea
— I-o fi trebuind cal si pandeste unul
Cineva, un glas de femeie, caci venisera si femeile sa vada
ce-i, adauga:
— O fi pandind de sub nuc Acolo, sub deal, isi tine
capcana
Atunci izbucnira strigate: „La nuc“ „Haideti la nuc“
„La capcana lui Sa-l prindem!“
Oamenii luara fiecare coase, topoare, unul facu un su-
muioc de paie, il vari in pacura si-i dadu foc si, cu el in frunte,
potera injghebata porni spre dealul nucului, aruncand lumini
fugare spre ul satului, in care cainii nelinistiti urlau.
Cu cat se apropiau mai mult de copac, cu atat oamenii
simteau mai tare miasmele care le lovisera mirosul ziua, in
vremea jocului. Aproape de tot era de nesuferit. Cativa trasera
focuri de pusca in frunzisul copacului, apoi cei mai tari de

fire intrara sub ramurile lui, dar, repede, se trasera inapoi, ametiti
de mirosul starvurilor zacute in tarana umeda. Atunci unul hotari:
— Milcea, chiar de-a fi fost pe-aici, si-a vazut el de
treaba Da’ si salasul hotiei si mirosul jivinilor a ramas
Oameni buni, maine taiem nucul, ca nu-i de chip.
Raspunsera cu totii:
— Sa-l taiem! Sa-l taiem!
Si coborara dealul, sfatuindu-se ca, a doua zi, dis-de-
dimineata, in zori, sa vie cu ferastraie si topoare la Mitrea si,
de acolo, sa se suie sa taie copacul.
Dar mai intai venira la Mitrea acasa. Incepuse sa ploua
cu galeata si se starnise un vant strasnic. Cativa oameni intrara
in tinda, de unde auzeau glasul Rujei. Mitru umbla speriat
de la o femeie la alta, pe cand cateva babe si crasmarita o
descantau. Ruja tinea o gura, vorbea intr-aiurea:
— Nucul ia! nucul!
Si iar taceau cu totii, si pana acolo ajungea de pe deal
fosnetul manios al copacului! Femeia prindea iar sa se zvarcole:
— Ia! nucul nucul!
Mitrea veni in tinda. Unul ii zise:
— Maine sa taiem nucul, Mitrule.
Si el se grabi, bucuros:
— Maine, maine in zori; pana n-o baga de seama mosul.
Oamenii plecara. Ploaia mai incetase; Mitrea atipi o clipa.
Langa Ruja ramasese numai crasmarita. Intr-un rand se pleca
deasupra fetei zambitoare a Rujei si-i sufla:
— Maine-l taie.
Ruja dezlipi buzele si privi aprins, apoi sopti:
— Mitrea?
— Doarme.
— Surul
— Ei?
— E-al dumitale.
Numai preotul Nastase isi lua umbrela, asa rupta cum era,
si pleca cu ea spre casele mosneagului, cum facea de cate

ori auzea o veste. Odobac urmarise de pe prispa pe cei ce se
dusesera sa caute haiducul.
— Ai vazut, mosule?
— Da, sfintia-ta.
— Stii ce-au hotarat? Maine taie nucul Eu nu-i mai pot opri.
— Bine, sfintia-ta Bei un vin?
Mosneagul turna doua paharute de vin, apoi preotul se
scula. Odobac ii saruta mana si, cand pleca, il ruga:
— Blagosloveste, sfintia-ta, c-a venit, precum vezi, ziua
de apoi.
Preotul uni degetele si-i atinse capul, apoi se strecura pe
usa. Mosneagul ramase pe ganduri, si-n sufletul lui se aprinse
cu incetul un simtamant de ura pe care nu-l mai incercase
inca, dar care acuma parca ii soptea lamurit ce trebuia sa faca.
Dintr-o incordare, mosneagul se ridica, isi lua securea si asa,
cu capul gol, iesi in ograda si se-ndrepta spre casa lui Mitru.
Cand ajunse, se opri intai la fereastra. Pe dupa ochiul geamului
se miscau umbre incolo si-ncoace. Intr-un rastimp i se paru,
ba nu, auzi chiar glasul Rujei, si-atunci sangele ii vajai in
urechi, furia ii ineca pieptul si se repezi in tinda. Dar in usa
se lovi de Mitru si ramasera amandoi infipti locului. Baietanul
presimti ceva:
— Unde te duci?
— Sa te scap de naparca!
— Haide, mosule, c-o sa fie rau.
Si, repede, vanjos, apuca pe batran de brate si-l impinse
inapoi, afara. Aici se proptira din nou. Toader vroi sa se smulga
din bratele lui Mitru si nu putu; atunci spuse gafaind:
— Ce, pui mana pe mine?
— Nu, mosule, te opresc de la un lucru rau.
Deodata, pe baietan il strabatu o durere la mana stanga,
apoi simti ca i se prelinge ceva cald printre degete. In
framantatul lor, Mitrea se ranise in securea mosneagului.
— Ce ai, mosule, in mana? Si ii arata: Uite, m-ai ranit, ce
vrei sa faci?

Mosneagul se uita o clipa, buimac, apoi arunca securea
si fugi, cu fata in maini, gemand. Cand ajunse acasa, se tranti
pe lavita si planse, cu lacrimi calde, in care parca i se topise
toata fierbinteala maniei. In locul ei, i se lasa peste suflet o
liniste adanca, o intelegere deplina a lucrurilor. Se ridica,
hotarat. Cauta prin lazi, dar nu gasea ce vroia. In urma isi
aduse aminte. Se duse in tinda si deznoda capetele franghiei,
pe care era intinsa niste panza, si iesi pe prispa. Acolo ramase
asa, rezemat de stalpul cerdacului. Ploaia stase; numai vantul
bufnea din cand in cand, si fosnetul manios al nucului parca
arunca numai blesteme. Uneori, departe tare, ca sclipirea unor
ochi fiorosi de fiara ce pandeste in noapte, cerul se lumina de
palpairea unui fulger, si-atunci, o clipa, nucul se desprindea din
intuneric pe creasta dealului, singur si neinduplecat. Mosneagul
ofta adanc si gandi: „Tu tot tare ramai, pana la sfarsit!“ Pe
urma trase usa tindei, apoi se cufunda si el in noapte
Nici nu mijise bine de ziua, si taranii venisera. Mitru se
scula, buimac, si ramase uimit cand vazu pe Ruja imbracata,
gata, asteptandu-l. O intreba:
— Ti-e bine?
— Mai bine. Hai, ca te asteapta oamenii. Se lumineaza
de tot si-o veni mosneagul. Eu o sa ma duc pe urma pana la
tata, in Moghileni.
Mitru isi lua palaria si iesi. Venise si crasmarul, si crasma-
rita, primarul; se adunasera vreo treizeci de oameni. Primarul
adusese si-un felinar. Pornira. Suira din greu dealul, caci lutul
se muiase de ploaie. In sfarsit, ajunsera si se apucara de
treaba. Intai taiara o ramura, ca sa patrunda lumina ce se varsa
tot mai lucie pana la trunchi, apoi intrara sub crengi si, la
lumina felinarului, potrivira ferastraul. Doi flacai voinici
scrijelira coaja batrana, apoi dintii otelului intrara tot mai
adanc, tot mai adanc; scrasnetul de la inceput se auzea acum
ca un geamat inabusit. Mitru statea deoparte, intunecat;
ingrijat, se uita mereu sa nu vie mosneagul. Dar Ruja il stranse
de mana.

— Mitrule, ia, acum o sa fim si noi acasa la noi, n-o sa aiba
nimeni la ce se amesteca Si adauga: Om pune vita, n-om
pune, asta-i alta vorba.
Flacaii se oprira, luara o franghie si o-ncolatacira bine de-o
ramura. Apoi cativa oameni prinsera de capat sa traga copacul
in vale. Unul din flacai striga:
— Trageti!
Oamenii isi incordara puterile, ceilalti se dadura la o parte.
Copacul incepu sa se clatine. Atunci Mitru, care-si aruncase
ochii spre frunzisul lui, striga deodata, speriat:
— Stati.. mosul
Si arata spre nuc.
Oamenii privira intr-acolo si, printre crengile ce se leganau
de smuncitura, zarira capul plecat spre piept al lui Toader
Odobac.
Primarul incepu sa strige, sa sufle:
— Stati S-a spanzurat
Oamenii se trasera speriati inapoi, dar copacul se desprinse
deodata de pe trunchiul taiat, un pocnet grozav strabatu pana
departe, un glas striga: „Feriti“, si nucul se prabusi in vale,
acoperind in caderea lui, ca intr-un mormant de frunze, trupul
neinsufletit al mosneagului.