CLOPOTELE DIN NURNBERG
La N·nberg, in vechiul castel,
Stateam rezemat de-o fereastra,
Privind cum se-mbraca sub el
Ora=ul in negura-albastra.
Si purpur plutea in f`=ii
Prin negura v`nata-a serii,
Pe uli i stravechi =i pustii
Robite de vraja tacerii.
Si cum ramasesem vis`nd,
Un clopot incepe sa sune
A=a de duios =i de bl`nd
De parca o ruga ar spune...
El suna, =i alte-i raspund
C`nt`nd ca argintul de clare,
Si-odata s-aude, din fund,
Si clopotul domului mare!
Si valuri de-ad`nci armonii
Plutesc in fantastice zboruri,
Par`nd ca sunt sute =i mii
De ingeri ce murmura-n coruri...
Dar eu, ca furat de un val,
Pierdut in concertul haotic,
Ma vad intr-o sala de bal,
O sala-n mare ul stil gotic.
Si alba ca albul din crin,
Ca umbra din umbra u=oara,
De mine s-apropie lin
O falnica, blonda fecioara.
Eu stau =i de-abia mai respir,
de-o sfiala st`ngace,
Dar ochii ei mari de safir
Imi spun ca dore=te sa joace.
Si-ajunge doar bra ul sa-ntind,
Ea bra u-i pe umar mi-a=aza,
Si stam sa pornim dan uind...
C`nd muzica brusc inceteaza;
Cu pasul greoi, un strajer
Imi tulbura singuratatea,
Iar glasul lui aspru: Mein Herr,
Imi striga se-nchide cetatea!
Autor: Stefan Octavian Iosif
Poezia CLOPOTELE DIN NURNBERG de Stefan Octavian Iosif
|
