Poeziile.com - Home

  Parola? Creare album poezii
Poetii clasici ai literaturii romane Poezii frumoase pe teme Poeti membri ai clubului poetilor tineri Poeziile mele
 
 
Poetul zilei
Daniel Banulescu
(1960 - ?)

8 Poezii

Poezia de azi

Dragoste platonica
de Ion Milos


Citeste Poezie completa
 

 

 

Ghicitori
Povesti
Top 40 poeti
Top autori

 

   
Cautare avansata




Dan, capitan de plai

Vezi toate poeziile poetului



(XV secol)

Frunza verde de malai,
Cine mer ge sus la rai?
Merge Dan, soiman de plai,
C-a ucis el multi dusmani,
Un vizir si patru hani.
Frunza verde lemn de brad,
Cine merge jos in iad?
Merg tatarii lui Murad,
C-au ucis in zi de mai
Pe Dan, capitan de plai!
(Fragm. de cantec poporal)
I
Batranul Dan traieste ca soimul singuratic
In pestera de stanca, pe-un munte paduratic,
Privind cu veselie cum soarele rasare,
Dand viata luminoasa cu-o calda sarutare,
Privind cu jale lunga cum soarele apune
Asa si el apus-a din zile mari si bune!
Vechi pustnic, ramas singur din timpul sau afara,
Ca pe un gol de munte o stanca solitara,
Dincolo din morminte el trist acum priveste
O tainica fantasma ce-n zare s-adanceste,
Fantasma dragalasa a verdei tinereti
Ce fuge de rasuf lul geroasei batraneti,
Si zice: Timpul rece apasa-umarul meu
Si cat m-afund in zile, tot simt ca e mai greu!

O! lege-a nimicirii, o! lege nemiloasa!
Cand, cand s-a toci oare a vremii lunga coasa!
Apoi el pleaca fruntea si cade in visare,
Iar muntii, albi ca dansul, se-nclina-n departare.
Ai timpilor eroici imagine augusta,
Pe cand era el tanar, lumea-i parea ingusta
Pentru bine, si larga, prea larga pentru rau!
El ar fi vrut-o buna ca bunul Dumnezeu.
Deci ii placea sa-nfrunte cu dalba-i vitejie
Pe cei care prin lume purtau bici de urgie,
Si mult iubea cand tara stiga: La lupta, Dane!
Sa vanture ca pleava ostirile dusmane.
Atunci a lui manie ca trasnetul era,
In patru mari hotare tuna si fulgera,
Iar tara dormea-n pace pe timpii cei mai rai
Cat Dan veghea-n picioare la capataiul ei.
Ades el pleca singur prin codri fiorosi,
In care luceau noaptea oteluri si ochi rosi,
Si daca murgu-i sprinten da-n laturi sforaind,
Viteazul cu blandete il dezmierda graind:
N-aibi grija, mai soimane! eu am si duc cu mine
O vraja rea de dusmani si buna pentru tine .
Si murgu-si lua calea in liniste deplina
Prin codri fara drumuri si fara de lumina.
Iar vulturii carpatici cu zborul indraznet
Faceau un cortegi falnic eroului drumet.
Increderea-nfloreste in inimile mari!

II
Batranul Dan asculta graind doi vechi stejari
Crescuti dintr-o tulpina pe culmea cea de munte
S-avand ca o coroana un secol pe-a lor frunte.
O! frate, zice unul, un vant in miez de noapte
Adusu-mi-a din vale lung vaiet, triste soapte!
E sabie in tara! au navalit tatarii!
S-acum in balti de sange isi joaca armasarii!
Asa! raspunde altul, colo in departare
Zarit-am asta-noapte pe cer lumina mare!
Ard satele romane! ard holdele-n campii!
Ard codrii! Sub robie cad fete si copii.
Si-n fumul ce se nalta cu larme zgomotoase
Zbor suflete gonite din trupuri sangeroase!
Batranul Dan aude, suspina si nu crede!
Dar iata ca pe ceruri din patru parti el vede
Trecand un stol de vulturi urmati de uli gramada,
Atrasi in orizonturi de-a mortii rece prada.
Un fulger se aprinde in ochii lui pe loc.
La lupta, Dane! tara-i in jac, tara-i in foc!
Batranul Dan desprinde un palos vechi din cui,
Si palosul luceste voios in mana lui.
Batranul Dan pe sanu-i apasa a lui mana
Si simte ca tot bate o inima romana.
El zice cu mandrie, naltand privirea-n sus:
Pe inima si palos rugina nu s-a pus.
O! Doamne, Doamne sfinte, mai da-mi zile de trai
Pan ce-oi strivi toti lupii, toti serpii de pe plai!
Fa tu sa-mi para numai atunci palosul greu,
Cand inima-nceta-va sa bata-n pieptul meu,

S-atunci inima numai de-a bate sa incete
Cand voi culca sub tarna a dusmanilor cete!
Apoi el strange chinga pe zdravenele-i sale,
Isi face-o cruce, pleaca si se coboara-n vale.

III
In scurtele rastimpuri cand soarele declina
Si noaptea-si pune stema feerica, stelina,
E un moment de pace in care, neoprit,
Se pierde doru-n umbra amurgului mahnit.
Atunci zareste ochiul minunile din basme,
Acele legioane de tainice fantasme
Care-ntre zi si noapte apar in loc oprite
Cu mantii lungi si albe de-a lungul invelite.
Asa apare-n sesuri maretul om de munte,
Calcand cu pasi gigantici pe urme mai marunte!
Nu stiu de el copacii tineri, crescuti pe maluri,
Dar raul il cunoaste si scade-a sale valuri,
Sa treaca inainte viteazul Dan la lupta.
Si astfel tot el pasa pe cale ne-ntrerupta
Pan ce soseste-n seara la casa lui Ursan.
Om aspru care doarme culcat pe-un buzdugan,
Ursan, pletos ca zimbrul, cu pieptul gros si lat,
Cu bratul de barbat, cu pumnul apasat,
E scurt la grai, naprasnic, la chip intunecos.
El e de peste Milcov pribeag misterios.
Toti care stiu de dansul spun multe, dar soptind,
Si cale de o zare il ocolesc grabind,
Desi-i place sa creasca sire pe herghelii,
Razlete pe intinsul campiilor pustii.

Pe vremea lui, sub ochii lui Stefan, domn cel mare,
Intrand in dusmani singur ca vieru-n stuhul tare,
A prins pe hanul Marza din fuga cu arcanul;
Iar Stefan, de la dansul in schimb luand pe hanul,
I-a zis: Ursane frate! sa-ti faci ochirea roata,
Si cat ii vedea zare, a ta sa fie toata!
De-atunci el sta de paza in mijlocul campiei
Si nime nu s-atinge de zmeii hergheliei.
Drumetul intra, zice: Bine-am gasit, Ursane!
Un aspru glas raspunde: Bine-ai venit, mos Dane!
Ce vant te-aduse-aice?
Vant rau si de jelire!
Ne calc paganii, frate, si tara-i la pieire!
Ursan tresare, geme, s-aprinde-n gandul sau.
Dan zice: De pe munte venit-am sa te ieu,
Sa mergem .
Dar! sa mergem! adauga Ursan
Si mult cu drag priveste grozavu-i buzdugan.
Apoi un corn apuca si buciuma in vant.
IV
Deodata se aude un tropot pe pamant,
Un tropot de copite, potop rotopitor!
Ursan cu al sau oaspe in fund, spre soare, cata,
Si vad sub cerul luciu, in zarea-nf lacarata,
Zburand o herghelie de armasari zmeiosi,

Cu coamele in vanturi, cu ochii scanteiosi,
Si-nfiorand campia de-o aspra nechezare.

Un voinicel in floare, pe-un alb fugar calare,
Ii mana c-un harapnic ce-n urma lor pocneste
Si ca un sarpe negru prin aer se-nvarteste.
Ursan le-atine calea si caii stau in loc.
Apoi catre voinicul ce poarta busuioc
El zice: Fulgo! prinde-mi pe murgul cel tintat,
Mos Dan si eu la Nistru ne ducem pe luptat!
Dar eu, intreaba Fulga, eu sa nu-mi cerc puterea?
Tu sa ramai aice ca sa-mi pazesti averea.
Frumos odor e Fulga! si nalta-i e faptura!
Sub genele-i umbroase doi ochi lucesc ca mura,
Si parul sau de aur in creturi lungi se lasa
Ca pe strujanul verde un caier de matase.
El are glas puternic in gura rumeoara
Si mers cu leganare de gingasa fecioara.
Oricine-l vede-n soare cu pelita lui alba,
Purtand la brau un palos si pe grumaji o salba,
Se-ntreaba: ce sa fie, fecior de zmeu, ori fata?
Iar cand pe sub altita camasii infirata
Zareste la lumina doi crini iesiti in unda,
Doi pui in neastampar de lebada rotunda,
Rapit de dor, el cade pe ganduri cate-un an!
Voinicul e viteaza copila-a lui Ursan.
Ea intra-n herghelie cu pasul indraznet
Si merge drept la murgul salbatic si razlet,
Zicand lui Dan ce-n treacat ii da povatuiele:
Mos Dane! tu cu-a tale si eu cu ale mele!

Sirepul o zareste, ridica narea-n vant,
Incrunta ochiul, bate copita de pamant,
Zburleste coama, salta, in laturi se izbeste;
Dar Fulga zvarle latul, de gat il arcaneste
Si repede ca gandul, s-arunca usurel,
Ii pune mana-n coama si-ncaleca pe el.
Gemand, el sare-n aer pe patru-a lui picioare,
Azvarle, se framanta, se spumega-n sudoare
Si-n zbor plecand deodata, nebun de groaza, murgul
S-afunda-n largul spatiu si spinteca amurgul
Dar cand steluta lunii apare viu la lume,
Copila se intoarce cu murgul alb de spume
Si zice: Iata calul! El stie-acum de frau
Ca palosul de mijloc si mijlocul de brau.
Ursan cu drag raspunde: Aibi parte de noroc!
Apoi cu Dan batranul, arzand de mare foc,
Incaleca si-n umbra dispar ca intr-un nor
Iar Fulga-i urmareste cu sufletul in dor.
V
E noaptea instelata, e calda, linistita!
Se pare ca din ceruri pe lumea adormita
Pluteste-o lina, dulce, divina indurare,
Dar ea nu poate stinge avantul de turbare
Ce duce calaretii pe-ntinderea pustie,
Precum doi spectri gemeni manati de-o vijelie.
Ei zbor tacuti sub ochii stelutelor trezite
In orizontul negru ce-i soarbe si-i inghite.
S-afund mereu in taina noptii; dar gandul lor
De mult e cu tatarii in lupta de omor.

O tinta de lumina prin umbra viu inoata.
Ea creste, se inalta pe zare ca o roata
Si umple de vapaie cerestile abisuri.
Paduri, movile, rauri apar cazute-n visuri,
Dar leul de la munte si vierul de pe vale
Nu vad prin vis de sange decat Moldova-n jale.
E rosie luna! zice din doi cel mai batran.
E luna insetata de sange de pagan!
Raspunde cel mai aspru Si puii lor de zmei
Se duc tragand doi spectri de umbra dupa ei.
Se duc vartej ca gandul plecat in pribegie,
Se duc pan ce-a lor umbra intinsa pe campie
Le trece inainte si pan ce se lovesc
In ochi cu faptul zilei Atunce se opresc.

Si iata-i pe o culme nocturnii calatori,
Lucind sub cerul palid in mantie de zori!
Ei lasa jos pe coasta sa pasca armasarii
Si stau privind in vale cum fac parjol tatarii.
Cinci sate ard in flacari pe camp, si fumul lor
Se-ntinde ca o apa, pluteste ca un nor
De-a lung pe sesul umed, si zboara sus in aer,
Ducand cu el un vuiet de larma si de vaier.
Prin fum se zaresc umbre fuginde, ratacite,
Copii marunti, si mame, si fete despletite,
Si cai scapati in fuga, si caini, si boi in turme,
Goniti de tatarimea ce calca pe-a lor urme.
Ici, colo, se vad cete in lupta inclestate,
Miscari de brate goale in aer ridicate,
Luciri de arme crunte patate ros cu sange
Pe care-o raza vie din soare se rasfrange.

Apoi din vreme-n vreme o ceata luptatoare
Se-mprastie cu graba, lasand cadavre-n soare!
Iar langa Nistru, multa urdie tatareasca
Naprasnic se ucide cu gloata romaneasca.
Dan zice: Mai Ursane! acolo e de noi!
Acolo rade moartea in crancenul razboi.
Acolo sa dam proasca, sub ochiul cel de sus,
Tu dinspre faptul zilei, si eu dinspre apus,
Si cale sa deschidem prin aprigul dusman
La lucru-acum, fartate! la lucru, mai Ursan!
Amin si Doamne-ajuta! Ursan voios raspunde,
Si-n gloata fiecare ca viforul patrunde.
VI
Ursan naval s-arunca in neagra tatarime,
Croind o parte larga prin deasa ei multime.
Sub mana-i buzduganul, unealta de pieire,
Ca un balaur face in juru-i o rotire,
Un cerc de moarte-n care amar de cine-i prins
Sarmanu-nchide ochii si soarele-i s-a stins!
In laturi, inainte, in urma-i totul moare!
Zbor creierii din tidve sub ghioaga zdrobitoare,
Si-n urma, si-mprejuru-i, si-n laturi semanate
Zac sute de cadavre cu capete sfarmate.
Si astfel ne-mpacatul Ursan mereu lucreaza,
Si spre apus prin sange mereu inainteaza.
Ca dansul, Dan batranul, erou intinerit,
Tot vine dupa palos spre mandrul rasarit.
El intra si se-ndeasa in gloata tremuranda

Ca junghiul cel de moarte in inima plapanda,
Si palosu-i ce luce ca fulger de urgie
Tot cade-n dreapta,-n stanga si taie-n carne vie
Fug toti si pier din cale-i! El striga: Steie fata
Cui place vitejia, cui s-a urat de viata!
Dar nime nu-ndrazneste la glasu-i sa apara,
Caci el se-nainteaza precum un stalp de para,
Si cine-l vede falnic, aprins, cu fruntea sus,
Ii pare ca alt soare se-nalta din apus.
Si astfel ambii oaspeti ai mortii ne-mpacate
Cosesc la vieti in floare pe straturi sangerate
S-ajung ei fata-n fata prin apriga furtuna,
Si armele lor ude crucis le impreuna.
Noroc tie, Ursane!

Si tie, tot noroc!
Dar n-a sfarsit cuvantul Ursan si cade-n loc,
Strapuns de o sageata ce-i intra-n piept adanc.
El scapa buzduganul, se pleaca pe oblanc
Si greu se prabuseste c-un geamat de pe cal.
Tatarii ca zavozii pe dansul dau naval !
In laturi, litfe! striga la ei viteazul Dan,
Punandu-se de paza la capul lui Ursan.
Cu calu-n mana stanga, cu pala-n mana dreapta,
Amenintand cu ochii tatarii, mi-i asteapta
Precum asteapta zimbrul de lupi inconjurat
Sa-i zvarle cu-a lui coarne pe campul spaimantat.
Dar nici gandesc paganii sa deie piept cu el,
Caci palosu-i naprasnic e vultur de otel.
Retrasi in jur deoparte, nemernici, sperieti,
Ei scot din a lor arcuri un vifor de sageti,

Si Dan, lovit in coaste, sopteste cu oftare:
Ursane, pentru tine de-acum nu e scapare!
Zicand, el cade-aproape, se sprijina-ntr-o mana
Si palosul lui tine in loc ceata pagana.
O! Dane capitane! puterile-ti slabesc
Si norii pe deasupra-ti trecand se invartesc.
Tu mori! si tatarimea s-apropie de tine!
Dar iata din pustiuri un alb vartej ca vine
Si trece prin urdie ca printr-un lan de grau.
E un voinic calare pe-un cal ce n-are frau,
Voinic, in brau cu palos si pe grumaz cu salba.
E Fulga, ce apare ca o fantasma alba
Si grabnic pe-al ei tata rapeste din gramada,
Apoi cu el dispare ca soimul cu-a sa prada.
Alah! racnesc tatarii catand cu groaza-n urma
Dar ce vad ei deodata, caci glasul lor se curma?
Ei vad curgand pe dealuri arcasii din Orhei
Ce vin cu-o falca-n ceruri, aprinsi ca niste zmei!
Un lung fior de spaima patrunde intr-o clipa
Prin deasa tatarime ce-i gata de risipa,
Si toti pe loc la fuga plec iute, se duc orbi,
Cum pleaca din campie un nor intins de corbi.
Amar e de razletul ce-n urma lor ramane!
Si cade, mic sau mare, pe mainile romane!
In fata cu romanul nu-i mila, nu-i iertare,
Nici chiar in san de mama nu poate-avea scapare.
O stiu de mult tatarii, o stiu de la batrani
Si fug, nevrand s-asculte de sefi, de-ai lor stapani.

Tot omul vede moartea s-alearga-nspaimantat.
Cel viu uita si lasa pe mortul ne-ngropat
Si far-a-ntoarce capul se duce-orice pagan,
Ca-n umbra fiecarui s-avanta un roman!

Iar hanu-si smulge barba, isi rupe salul verde
Privind urdia-ntreaga in clipa cum se pierde.
Sub ochii lui in lacrimi, pe campul cel de lupte
Apar gramezi de lesuri, gramezi de arme rupte,
De cai ucisi, de care, de corturi risipite,
Si tuiurile oastei de oaste parasite!
O! pas cumplit al soartei! Tot ce-i era de fala,
Cai, steaguri, cete mandre, stralucitoare arme,
Cladiri de visuri nalte, magie triumfala,
A fost de-ajuns o clipa ca totul sa se darme!
VII
Ghirai a trecut Nistrul inot pe calul sau,
Luand pe Dan ranitul ca prada si trofeu.
El merge de se-nchide in cortu-i, umilit,
Precum un lup din codri ce-a fost de caini gonit.
Trei zile, trei nopti hanul nu gusta-n suflet pace.
Intins ca un cadavru jos pe covor el zace,
Dar cand revine, palid, din lunga-i desperare,
In ochii lui trec fulgeri de cruda razbunare.
El striga sa-i aduca sub cort pe Dan batranul.
Desi de lanturi, maret intra romanul!

Ghiaur! zice tatarul cu inima haina,
Ce simte firul ierbii cand coasa e vecina?
Ea pleaca fruntea-n pace, raspunde capitanul,
Caci are sa renasca mai frageda la anul!
Ghirai cade pe ganduri, lasandu-si capu-n piept,
Si, imblanzindu-si glasul: O! Dan, om intelept!
Te stiu de mult pe tine, cunosc al tau renume
Din graiul plin de lacrimi orfanilor din lume.
Pe multi tatari -ai de-ai mortii reci fiori!
Acum iti veni randul si tie ca sa mori.
Priveste! langa usa calaul te pandeste
Cu streangul si cu pala ce-n mana-i zanganeste.
Un semn, si capu-ti zboara la caini si la vultúri,
Si sufletu-ti se pierde in lumea de ghiauri.
Dar insa imi fac mila de ani si de-a ta minte,
Gandind la batranetea ce-apasa-al meu parinte,
Si vreau, cu daruri multe, pe tine-a te ierta
De vrei tu sa te lepezi acum de legea ta!
Crestinul Dan, batranul cu suflet luminos,
Inalta-a lui statura si zice maiestos:
Ceahlaul sub furtuna nu scade musuroi!
Eu, Dan, sub vantul soartei sa scad pagan nu voi.
Deci, nu-mi convine viata miselnic castigata,
Nici pata fardelegii in fruntea mea sapata.
Rusinea-i o rugina pe-o arma de viteaz,
Un vierme ce mananca albeata din obraz.
Cui place sa roseasca, roseasca eu nu vreu
Nici pata pe-a mea arma, nici pe obrazul meu.
Alb am trait un secol pe plaiul stramosesc

Si vreau cu fata alba senin sa ma sfarsesc,
Ca dupa-o viata lunga, ferita de rusine,
Mormantul meu sa fie curat si alb ca mine!
Asa m-a de prins Stefan, usoara tarna-i fie!
La trai fara mustrare si fara prihanie.

Nu-mi trebuie-a ta mila, nu vreau a tale daruri.
Tu imi intinzi o cupa mult plina de amaruri,
Departe ea de mine! mai drept e ca sa mor!
Iar daca ai tu cuget si-ti pasa de-al meu dor,
Ghirai, ma lasa, lasa in ora mortii grele
Sa mai sarut o data pamantul tarii mele!
Uimit, Ghirai se scoala, cu mana lui desface
Unealta de robie sub care leul zace,
Cumplitul lant ce-l leaga cu stranse noduri sute,
Si zice grabnic: Tata, ia calul meu si du-te!
Batranul Dan ferice se duce, Nistrul trece,
Si-n aerul Moldovei se umfla pieptu-i rece,
Si inima lui creste, si ochii-i plini de jale
Cu drag privesc prin lacrimi podoaba tarii sale.
Sarmanu-ngenuncheaza pe iarba ce straluce,
Isi pleaca fruntea alba, smerit isi face cruce
Si pentru totdeauna saruta ca pe-o moaste
Pamantul ce tresare si care-l recunoaste
Apoi el se intoarce la hanul, intra-n cort,
Suspina, sovaieste si, palid, cade mort!
Iar hanul, lung privindu-l, rosteste cu durere:
O! Dan viteaz, ferice ca tine care piere,
Avand o viata verde in timpul tineretii
Si alba ca zapada in iarna batranetii!


Comentarii

Nume (obligatoriu):

Email (obligatoriu, nu va fi publicat):

Site URL (optional):


Comentariile tale: (NO HTML)



Pune poezia Dan, capitan de plai pe pagina ta
Adauga link pe pagina web a site-ului tau.



Poezii despre:
Primavara Toamna Iarna Iubire Bucurie Viata
Flori Boala Singuratate Frica Scoala vezi mai multe

Copyright 2014 © Poeziile sunt proprietatea poetilor. Toate poemele sunt reproduse in scop educational pentru informarea utilizatorului.Contact (Poeziile.com - Portal de poezie romaneasca )
Mari poeti romani