Sonet CCIV

Mi-a trebuit intreaga vapaie-a poeziei
Carbunele iubirii sa schimb in diamant;
Dar stralucesti de-acuma pe fruntea vesniciei,
Rascumparat de-a pururi obstescului neant
Puterea mea e jarul inchis, ca-n nestemata,
Ce arde dur si rece-n launtricul sau joc:
De la crearea lumii, cu astrii toti deodata,
Nu se mai stinge-n mine originarul foc.
E cat un bob, dar tine virtutile esentei;
E dimant, ce roade otel si munti de stei
Cu el iti tai fereastra-n peretii existentei,
Sa intre nemurirea cu tot vazduhul ei.
Si-ntr-un vartej de versuri arzand diamantine
Seduc eternitatea, iubite pentru tine.

(Sambata, 17 septembrie 1955)