Sonet CCXLIV

Stric oare faimei tale? Ingaduie sa-ti spun,
Oceanule de geniu ce-neci chiar si uitare.
Cine-ar putea, cu atata mai mult un biet nebun,
Si in ce chip pe lume,sa pangareasca marea?
Ti-am bantuit viata, eu, badaranul Will:
Nu am putu ajunge napraznica-ti marire!
Am cutezat atuncea, ingenuncheat umil,
Sa te coborjos pana-n adanca mea smerire
De-am talmacit cu umbre lumina ta regeasca,
De lacrimi, ca si ochii, mi-s visurile ude.
Te-am inganat ca pruncul ce-nvata sa vorbeasca
Si-n ravna-i scalciaza cuvintele ce-aude
Dar tu esti soare vesnic: o clipa poti ierta
Sa fiu o biata gaza jucand in raza ta.

(Duminica si luni, 20--21 iulie 1958)